Dacă Bucureștiul are o minunăție pe care străinii care vizitează Capitala nu vor să o rateze, aceasta este fără discuție Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti”, ”satul de la Șosea”.
Pe malul lacului Herăstrău, vizitatorul de pretutindeni are bucuria de a întâlni un „sat” adevărat, cu monumente şi artefacte din sec. al XVII-lea, până la începutul sec. XX; are bucuria de a vedea construcţii reprezentative și autentice provenite din importante zone etnografie, recăpătând astfel o a doua viaţă la Muzeul Satului din București.
Ideea unui sat românesc autentic prezentată ca emblemă a spiritualității românești a avut-o pentru prima dată Alexandru Odobescu. Acesta propune încă din 1867 prezentarea, în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară.
Crearea Muzeului Satului este rodul unor cercetări intense şi susţinute, teoretice şi de teren, a unor experimente muzeografice, de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, întemeietor al Şcolii Sociologice din Bucureşti. Ca şef al catedrei de sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti, Gusti organizează între 1925-1935, cu specialişti din diverse domenii (sociologi, etnografi, folclorişti, geografi, statisticieni, medici ) şi cu studenţii săi, campanii de cercetări monografice, cu caracter interdisciplinar, într-un număr relativ mare de sate (Fundu Moldovei – jud. Suceava, Nereju – jud. Vrancea, Drăguş – jud. Braşov, Dragomireşti – jud. Maramureş, Clopotiva – jud. Hunedoara, Runcu – jud. Gorj , Ruşeţu – jud. Buzău etc.).
Pe baza acestor experienţe, a unei munci asidue de concepţie şi a sprijinului moral şi material al Fundaţiei Regale „Principele Carol”, din martie 1936, în numai două luni, s-a putut clădi o opera muzeografică de excepţie. În acest scurt interval de timp, echipele de specialişti şi studenţi (aceiaşi care participaseră la campanile de teren), conduse de profesorii D. Gusti şi H. H. Stahl, au achiziţionat din satele cercetate construcţii ţărăneşti (case, anexe gospodăreşti, biserici, instalaţii tehnice) şi obiecte de interior (mobilier, ceramica, ţesături, unelte etc.), considerate ca reprezentative pentru locurile lor de origine.
Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezenţa regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămâna mai târziu, 17 mai 1936.
În etapa sa de început, respectiv între 1936-1940, Muzeul Satului dispunea de 4.5 ha de teren. Pe acest teren au fast amplasate 33 de complexe autentice, transferate din satele cercetate: case cu anexe gospodăreşti, o biserică (din Dragomireşti, jud. Maramureş), troiţe, instalaţii tehnice, fântâni şi un scrânciob. Dispunerea lor s-a făcut după un plan elaborat de dramaturgul şi scenograful V. I. Popa.
Concepând Muzeul Satului Românesc ca un muzeu sociologic, profesorul Dimitrie Gusti şi colaboratorii săi au considerat că misiunea acestuia era de a înfăţişa vizitatorilor realitatea, viaţa satului, aşa cum era ea trăită de ţăranul român. De aceea, periodic, vor locui, în casele din muzeu, familii de ţărani din satele de origine a monumentelor, la început chiar pe foştii proprietari. Aceşti „locuitori” au venit la Bucureşti cu tot ceea ce era necesar traiului, inclusiv cu păsări şi animale.
În 1940, ca urmare a înglobării Basarabiei, a unei părţi a Bucovinei şi Ţinutului Herţa în Uniunea Sovietică, municipalitatea Bucureştiului a hotărât ca în unele gospodarii din muzeu să fie găzduite familii de refugiaţi bucovineni şi basarabeni. Faptul că, ulterior, nu au putut fi găsite alte soluţii, a făcut ca aceştia să rămână în muzeu până în 1948. În aceste condiţii, muzeul a fost pus în situaţia de a nu-şi mai putea continua activitatea. În plus, utilizarea improprie a monumentelor, prin locuirea lor, a dus la distrugerea unui număr însemnat de inventar de uz casnic. La capitolul pierderi trebuie menţionate şi monumentele dezafectate în 1937 (şase mori de vânt din Basarabia, o casă de macedoneni, o locuinţă din Caliacra, o moară plutitoare şi o cherhana), ca urmare a deschiderii şantierului pentru ridicarea Palatului Elisabeta.
Anul 1948, când Muzeul Satului îşi redeschide porţile pentru public, iar la conducerea sa este numit Gheorghe Focşa, fost student al profesorului D. Gusti şi membru al echipelor de monografişti, marchează începutul unei a doua etape în evoluţia instituţiei. Prima sarcină pe care Gheorghe Focşa şi-a asumat-o, la începutul directoratului său, a fost de a-i evacua pe locatarii care mai rămăseseră în muzeu, pentru a stopa procesul de degradare a patrimoniului. În acelaşi timp, eforturile sale s-au îndreptat şi în direcţia dotării muzeului cu o schemă proprie de specialişti, înainte de război instituţia având ca angajat numai un administrator.
Dincolo de vicisitudinile proprii regimului comunist, prin care ţara noastră a trecut şi pe care muzeul le-a resimţit din plin, datorită capacităţii profesionale a directorului Gheorghe Focşa şi a refuzului său de a face concesii constrângerilor şi presiunilor vechiului regim, muzeul a reuşit nu numai să supravieţuiască, ci şi să înregistreze realizări importante. Au fost fundamentate direcţiile de dezvoltare a muzeului, pe baza unor criterii multiple:istoric (reprezentarea habitatului tradiţional – şi implicit a culturii populare – în dezvoltarea sa spaţială, între secolele XVII – XX), social (astăzi discutabil, datorită modului în care a fast abordat, preconizându-se ca expoziţia să reflecte şi situaţia ţăranului exploatat), geografic(gruparea monumentelor pe provincii istorice) – acest plan, care în buna măsura este valabil şi astăzi, tinde sa reproducă harta României, prin gruparea monumentelor de arhitectură şi de tehnică populară după criteriul vecinătăţii geografice a localităţilor de provenienţa, în sectoare reprezentând marile provincii istorice ale ţării, economic (tipologia gospodăriei în funcţie de ocupaţii şi meşteşuguri), artistic (prezenta esteticului ca valoare implicită sau explicită), al autenticităţii şi tipicităţii.
Pe baza acestor criterii, care au dus implicit şi la efectuarea unor campanii sistematice de cercetare şi de achiziţii, şi prin eliminarea componentei sociologice, a prezenţei ţăranului, alături de exponatele – obiecte, expoziţia în aer liber îşi schimbă profilul, transformându-se din „rezervaţie sociologică”, în muzeu etnografic.
Prin expoziţia sa de arhitectură şi tehnică populară, şi implicit, prin inventarul specific de obiecte etnografice, precum şi prin noua concepţie muzeografică de organizare, muzeul reuşeşte să prezinte publicului, într-un mod mai sistematic decât în trecut, imaginea unui sat – sinteză a României, în originalitatea, reprezentativitatea, unitatea şi diversitatea sa. Totodată, respectarea şi aplicarea cu consecvenţă a principiului unităţii în diversitate, a permis să fie surprinse şi diferenţierile de ordin etnic precum şi interferenţele dintre cultura populară românească şi a altor naţionalităţi din România, în muzeu fiind transferate o gospodărie de secui din Bancu, jud. Harghita, şi o alta de ruşi-lipoveni din Jurilovca, jud. Tulcea.
Elaborarea unor noi strategii de dezvoltare a patrimoniului, coroborată cu necesitatea măririi spaţiului de expunere a muzeului, a dus la extinderea suprafeţei destinată prezentării monumentelor, de la 4.5 ha, cât deţinea în 1936, la 9 ha, la creşterea şi diversificarea colecţiilor. Patrimoniul din expoziţia în aer liber se îmbogăţeşte, ajungând la un număr de 62 de complexe de arhitectură populară (faţă de cele 33 din 1936), cu 223 de construcţii (40 de case, 165 de anexe gospodăreşti, 3 biserici, 15 instalaţii tehnice şi ateliere meşteşugăreşti), însumând un inventar de 17.000 obiecte. Între monumentele achiziţionate din teren se număra gospodării şi case din zonele Suceava, Vaslui, Vâlcea, Constanţa, Alba, Hunedoara, Maramureş etc.
Alte obiective, pe care specialiştii muzeului şi le-au asumat în această perioadă, au vizat diversificarea activităţilor instituţiei, valorificarea ştiinţifică a patrimoniului şi a rezultatelor cercetărilor (de teren şi în colecţii), precum şi a experimentelor muzeografice, concretizată prin editarea unor publicaţii cu caracter periodic, ca şi cea cultural – formativă, axată pe dialogul cu diferite categorii de vizitatori (expoziţii temporare, spectacole şi festivaluri folclorice, prezentări de costume tradiţionale, cenacluri, cataloage, pliante, ghiduri, cărţi poştale, diapozitive etc.). Îmbătrânirea monumentelor, problemele de conservare şi restaurare, rezultate din atacurile microbiene şi degradările naturale inerente, au determinat constituirea unui serviciu specializat în tratarea bunurilor de patrimoniu: „Laboratorul de conservare-restaurare”. În anul 1978, Muzeul Satului fuzionează cu Muzeul de Artă Populară al R.S.R., sub titulatura de Muzeul Satului şi de Artă Populară. El va funcţiona ca atare până în martie 1990.
Odată cu Revoluţia din decembrie 1989, Muzeul Satului îşi recapătă individualitatea, prin separarea de muzeul cu care fuzionase, actualul Muzeu al Ţăranului Român. Sunt regândite şi reconfigurate toate activităţile muzeului. În acest sens, a fost elaborat un program sistematic de priorităţi legate atât de dezvoltarea patrimoniului şi acoperirea unor segmente tematice nereprezentate în expoziţia permanentă în aer liber şi în colecţii cât şi de o nouă orientare şi fundamentare a cercetării, care să asigure o bază ştiinţifică tuturor celorlalte activităţi ale muzeului, de iniţierea şi aplicarea unor proiecte coerente de pedagogie muzeală şi a unor forme interactive de comunicare cu publicul.
Campaniile de cercetare şi achiziţii din ultimii ani au dus la creşterea patrimoniului din expoziţia în aer liber şi din colecţii. În prezent, expoziţia permanentă cuprinde 123 de complexe distincte, totalizând 363 de monumente, iar patrimoniul mobil însumează peste 50 000 obiecte. Aceasta a însemnat nu numai o creştere a patrimoniului, ci şi o diversificare a lui. Între monumentele recent transferate în muzeu, respectiv la începutul anului 2003, se afla biserica din Timişeni (jud. Gorj): monument de o deosebită valoare pentru arhitectura rurală religioasă veche (1773) şi pentru arta execuţiei picturii. O altă achiziţie, ce merită menţionată, este din anul 2010, o gospodărie cu ocol întărit specifică huţulilor din Bucovina.
Pe lângă patrimoniul din expoziţia în aer liber şi din colecţii , muzeul deţine şi un bogat fond documentar de o inestimabilă valoare istorico-etnografică. Acest fond este alcătuit din colecţii de manuscrise, studii, schiţe, desene, relevee, planşe, clişee pe sticlă, filme, negative alb-negru şi color, fotografii, ce provin atât din cercetările pe teren ale echipelor de monografişti care au contribuit la fondarea Muzeului Satului cât şi din investigaţiile ulterioare.
O clădire multifuncţională, inaugurată în luna noiembrie 2002, a constituit soluţia pentru rezolvarea, în mod corespunzător, a problemei spaţiilor destinate adăpostirii colecţiilor de obiecte de patrimoniu, a bibliotecii, a fondurilor documentare şi desfăşurării activităţilor specifice muzeului. Au fost create spaţii, cu dotări moderne, pentru laboratoarele de conservare-restaurare şi cele pentru activităţile cultural-formative: expoziţii tematice şi diverse forme de „animare” a patrimoniului sau de utilizare a tezaurelor vii ale satului românesc.
De asemenea, nu putem trece cu vederea nici faptul că, de-a lungul anilor, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” a acordat sprijin pentru organizarea unor noi muzee şi secţii de etnografie din ţară (Secţia de etnografie a Muzeului din Alexandria, a Muzeului Unirii din Alba Iulia etc.). El a avut un rol fundamental şi în dezvoltarea reţelei muzeelor în aer liber din România precum şi în realizarea primului muzeu de acelaşi profil din Republica Moldova (Chişinău).
Muzeul National al Satului „Dimitrie Gusti”, dincolo de patrimoniul de exceptie cuprins in expozitia permanenta de arhitectura vernaculara, aduce mereu in actualitate mărturii ale creației populare, ilustrate cu ajutorul unor țărani anonimi, meșteri populari, care prin tehnica tradițională și cu unelte specifice genului creației pe care îl reprezintă, demonstrează modul de devenire al obiectelor de altădată.
Galeria de arta populară contemporană reunește în expoziția permanentă cu vânzare, obiecte realizate de creatori populari contemporani, de artiști plastici, de mici societăți profilate pe domeniul artei populare. Obiectele prezente ilustrează bogăția genurilor creației populare – ceramică, textile, împletituri, lemn, ouă încondeiate, icoane pe lemn și pe sticlă, scoarțe populare, jucării, mobilier, măști, podoabe populare, piese de port, cojoace, pielărie.
Descoperi aici ceramică roșie și neagră, smălțuită și nesmălțuită, reprezentând centre încă active ale olăritului: Horezu, Rădăuți, Baia Mare, Corund, Marginea, Oboga, Romana, Vlădești. În oferta galeriei sunt farfurii, strachini, ulcioare, căni, sfeșnice, cahle, jucării, cu prețuri cuprinse intre 5 și 120 RON.