Deși este considerat avuție națională și este păzit mai ceva ca mireasa în ziua nunții, zaibărul oltenesc are denumirea fixată de… austrieci. Să vezi și să nu crezi, dar oltenii făcură vinul și nemții îl botezară. Povestea începe din perioada 1716-1739, timp in care Imperiul Austriac a administrat cea mai fierbinte provincie a României.
În 1716, austriecii îi inving pe turci și după Pacea de la Pasarowitz anexează Oltenia de la Olt până la Cazanele Dunării. Firea sugubeață a românilor nu s-a pliat deloc pe rigoarea și disciplina pe care austriecii au încercat să le impună în cea mai nouă provincie a Imperiului. Prima grijă a noii stăpâniri a fost să fixeze un sistem de taxe și de impozite tot mai apăsător. Primii care simt greutatea dărilor sunt țăranii, dar boierii români ajung și ei să se plângă de asprimea Fiscului austriac. Spre deosebire de regimul turcesc, în cadrul căruia boierii chiar aveau un cuvânt de spus, sub austrieci exista doar privilegiul de a îți achita taxele. De aici a plecat cearta dintre olteni și stăpânii blonzi cu ochi albaștri.
Istoricul român Șerban Papacostea spune că austriecii au încasat taxe de 72.100 de florini în primul an de stăpânire, iar în 1730 ajunseseră să încaseze 260.000 de florini. Nu mai mira pe nimeni că în această perioadă se ajunsese ca Oltenia să fie un adevărat cuib de lotri, haiduci și tâlhari la drumul mare. Disputele cu autoritatea au devenit tot mai dese și mai grave, astfel încât în 1739 austriecii renunță la a mai administra Oltenia. Valahia Mică revine sub control otoman după războiul din 1737-1739 și Pacea de la Belgrad. Austriecii se vor mulțumi mai târziu să anexeze Bucovina, dar își frig degetele pentru totdeauna cu oltenii. Dar atât de mult au iubit vinul făcut de români încât i-au lăsat denumirea.
Al cui e zaibărul?
Dictțonarele românesti se feresc să indice o origine clară a denumirii de zaibăr. Conform Micului Dicționar Academic al Institutului ”Iorgu Iordan”, zaibărul este “vin din zaibăr” și, totodată, “soi de viță de vie nealtoită cu struguri hibrizi, cu bobul rotund și de culoare vineție”. În acest dicționar, etimologia cuvântului este trecută drept necunoscută, dar există alte dicționare în care se spune că zaibăr provine din cuvântul german seiber. Doar că acest cuvânt nu există. În limba germană exista cuvantul sauber care se traduce drept “clar, limpede”. Nu se știe dacă acest cuvânt descria limpezimea vinului sau a capului, la o dimineață după ce s-a băut destul vin.
Articolul continuă mai jos. Îți place?
Urmărește Colțișor de România și pe facebook
Zaibărul, soi de viţă de vie nealtoită, cu struguri nu prea mari şi boabe negre alungite. O altă poveste decât cea istorisită înainte spune că acest soi de viță există în zonele nisipoase din Oltenia încă din perioada anilor 1900. A fost adus aici de viticultorul Albert Seibel, după al cărui nume a şi fost botezat soiul.
Cum a ajuns francezul cu acest strugure în România? În urmă cu un secol, toate soiurile de viţă nobilă din Europa au fost atacate de o insectă parazit care a pus la pământ podgoriile. Şi pentru că producţia a scăzut dramatic, cercetătorii au găsit o soluţie: au obţinut hibrizi din încrucişarea soiurilor europene cu cele americane, mult mai slabe calitativ, dar salvatoare.
Oltenii au înregistrat zaibărul la OSIM, dar licoarea nu poate fi vândută în străinătate pentru că este soi hibrid, iar normele Comisiei Europene interzic vânzarea lui.
Costel Pistriţu, primarul din Băileşti, oraşul vatră unde se gaseşte „muma lui de Zaibăr” cum spunea Amza Pellea, încearcă să-l facă recunoscut, declarându-l produs tradiţional.
„Avem o directivă a Comisiei Europene care spune că, din 2018 cred, nu mai ai voie să deţii plantaţii cu hibrid. Trebuie să facem ceva ca un întreg, asociaţie. Oamenii sunt mai reticenţi. De la an la an au plecat şi foarte mulţi tineri, au rămas cei mai în vârstă. Anul trecut, cam pe vremea asta, a dat bruma şi a terminat viile, foarte puţini struguri au fost, şi i-a cam descurajat puţin pe oameni. Dar, la Festivalul Zaibărului de anul trecut, am văzut un interes mai mare din partea tinerilor şi sperăm ca într-un viitor să se hotărască şi să se asocieze. În magazine îl putem vinde dacă ne adunăm mai mulţi, printr-o asociere. Am constatat şi am verificat, anul trecut când am fost la Bruxelles, că Beaujolais-ul francez este frate cu zaibărul, este tot hibrid. Iar francezii au ştiut să îl vândă. În Franţa, unde te duci în magazine, Beaujolais e vin de bază, iar noi cu zaibărul n-am fost în stare să ni-l acredităm ca soi, la fel ca ei. Şi e dureros”, spune primarul.
Şi impedimentele sunt multe, mai spune edilul din Băileşti: „Dacă vrei să înfiinţezi o suprafaţă mare de zaibăr nu ţi se dă acordul. Ţi se dau însă fonduri europene ca tu să dezafectezi terenul acela cu viţă hibridă şi să pui nobilă. Aici în Băileşti, oamenii şi-au pus în continuare zaibăr, dar în alte părţi au renunţat”.
.
Zaibărul dă roade cam la trei ani după ce a fost plantat, spun doljenii. Preţul pentru un litru de zăibărel nu este foarte piperat. Între 5 şi 8 lei. Diferenţa este dată de acurateţe. Şi dacă vrei să-l cumperi, trebuie să ştii că, odată cu timpul, zaibărul devine mai bun. Îl găseşti însă numai acasă la gospodar.
„Scoate producţie după trei ani. Din 100 de kilograme de struguri scoţi cam jumătate vin. Dar depinde şi de boabă, dacă a plouat înainte, să aibă carne. Îl vindem cu 5 lei. Nu prea mai cumpără oamenii. Cumpără mai mult vin mai uşor. Zaibărul e un vin greu. Înainte, măi tată, ce spărgeam o ceapă, cu o bucată de şuncă lângă şi cu un zaibăr de-ţi trosneau urechile… Lumea acum e îmbătrânită, e bolnavă cu inima, nu mai poate să bea zaibăr. Acum lumea bea mai mult bere şi la pomeni. Înainte, la o pomană, dacă erau 40-50 de oameni la masă, se beau 50 de litri de zaibăr. Anul trecut dacă s-au băut 10 litri. Acum beau bere şi suc, ieftin şi acidulat”, spune Marian Dumitru, un doljean care încă mai are viţă de zaibăr în curte.
Tot el dezvăluie şi metoda tradiţională prin care ne dăm seama dacă vinul este sau nu suficient de dulce.
„Dacă e dulce strugurele şi e copt, nu îi mai pui deloc zahăr. Şi acum se mai păstrează o metodă veche de verificare, cea cu oul proaspăt. Arunci oul într-o găleată cu must, şi dacă iese la suprafaţă înseamnă că e suficient de dulce şi nu mai pui zahăr. Dacă nu se ridică la suprafaţă, mai pui zahăr”, explică Dumitru.
Deşi etnologii şi academicienii insistă că acest soi nu este bun, deoarece ar conţine o mare cantitate de alcool metilic, toxic pentru organism, că are gust puternic foxat, dar şi că zaibărul are o culoare instabilă şi este predispus la oţetire, oltenii se mândresc cu vinul lor.
Negru şi gros ca motorina, asupru, numai bun de băut în timp ce muşti dintr-un praz întins în sare, şi cu o bucată de slăninuţă, ori carne de la găleată, aşa e vinul oltenilor şi nu renunţă la el. Cei care le trec pragul şi nu sunt obişnuiţi cu zaibărul trebuie să ştie că acesta se bea cu grijă pentru că „te ia repede de cap”.