Cositul fânului este unul din obiceiurile cele mai vechi ale românilor. De la Sânzâiene, în satele din Transilvania, începea cositul ierbii și adunatul fânului.
Mai demult, poate și acum în unele zone, oamenii trăiau doar din creșterea animalelor și cultivarea pământului. Astfel, pe toată perioada verii, se cosea iarba, se usca și apoi era transportată acasă de pe hotar, pentru a fi la iarnă ca hrană pentru vite, oi, cai sau ce animale ținea omul.
În vechime, cositul ierbii avea o mare importanţă într-o gospodărie. Din timp, bărbații își cumpărau o coasă din târg, iși făceau codorâște și astfel se pregăteau pentru a trage prima brazdă.
Niciodată nu se începea la coasă dintr-o zi de marți ci de luni, sau în alte zile „ca să hie lucru cu spor”. Întotdeauna cei ai casei se înțelegeau din ce hotar să înceapă lucrul. Așa că dimineața, la răsăritul soarelui, cosașul era deja în brazdă. Înainte de toate, munca începea cu bătutul coasei. Apoi, în timpul lucrului, coasa este ascuțită din când în când cu o gresie, ținută într-un toc, la șold. Și pentru a trece vremea, feciorii fluierau sau cântau.
Și cum cosașul a mers devreme și masa nu era pregătită, în traistă i-a fost pusă pită, slănină, ceapă, castraveți și eventual brânză. Așa că, după ce se lua roua, femeile veneau cu mâncare. Munca femeilor era aceea de a împrăștia brazdele pentru ca iarba să se usuce.
Articolul continuă mai jos. Îți place?
Urmărește Colțișor de România și pe facebook
Uneori, feciorii când se căsătoreau, nimereau peste fete care nu erau harnice și așteptau mult și bine după mâncare. Munca la fân era și este foarte grea din cauza căldurii , dar ușor de suportat de fete și feciori când lucrau cu gândul că seara se întâlneau cu drăguții sau mândruțele.
Dacă te plimbi la începutul verii prin văile pline de iarbă ale Transilvaniei, nu poți să nu zâmbești. Plutește în aer o stare de bine dulce-mirositoare, în primul rând fiindcă văile Carpaților din centrul României adăpostesc una dintre cele mai mari comori ale lumii cultivate de om: fânețe de o bogăție și o diversitate botanică rar egalată în Europa.
Aici, pe un singur metru pătrat de fâneață se găsesc până la 50 de specii diferite de iarbă și flori, iar dacă te așezi printre ele, ai chiar mai multe la o lungime de braț de jur împrejur. Miracolul acesta înflorit e menținut nu de natură, ci de natura lucrată de mâna omului. Singurul motiv pentru care bogăția aceasta persistă e că fâneața rămâne fâneață dacă e cosită în fiecare vară. Odată abandonată, se va umple de tufe și buruieni în trei până la cinci ani. Deocamdată, Transilvania e o lume a cărei frumusețe vine din simbioză. Pe parcursul zilei, mirosul fânețelor se întețește, iar spre apus coboară dinspre dealuri aroma tare, ca de miere, a stupinițelor, care-și împrăștie mirosurile pe întuneric, când le polenizează fluturii de noapte.
Când ieși la plimbare, florile ți se încurcă sub picioare. Nici vorbă de insecticide chimice sau de îngrășăminte artificiale – sunt prea scumpe și nu le inspiră încredere localnicilor săraci, care se ocupă cu agricultura de subzistență. De aceea, dealurile sunt colorate în mov de florile de salvie-de-câmp și în roz de sparcetă. Bulbucii-de-munte, ca niște bujori pitici, cresc în colțurile mai umede ca niște lampioane japoneze.
Mulți dintre noi nu știm poate să dăm importanță iunui asemenea obicei, moștenit din moși-strămoși. Este unul mai mare și mai important decât o lecție de botanică.