Continuăm seria prezentărilor dedicate județului Vâlcea oprindu-ne prin acest articol la un important monument istoric despre care românii credincioși spun că, prin regulile de funcționare, ar fi un adevărat Athos românesc. Mănăstirea Frăsinei.
Mănăstirea se află în comuna Muereasca, județul Vâlcea. Din localitatea Râmnicu-Vâlcea se merge pe drumul național 7 (drumul european 61), înspre Sibiu, cale de vreo 10 kilometri, până în dreptul localității Gura Văii, unde se face stânga, până în localitatea Muereasca.
Să explicăm ce înseamnă regulile de funcționare specifice Muntelui Athos. Sunt 3 reguli majore impuse încă de pe vremea Sfântului Ierarh Calinic și sunt identice celor de la Sfântul Munte:
- Nu se mănâncă niciodată carne în mănăstire;
- Femeile nu au voie să intre în incinta mănăstirii;
- La miezul fiecărei nopți începe slujba care durează până la revărsatul zorilor.
Mănăstirea Frăsinei este singura mănăstire ortodoxă în care nu au voie să intre persoanele de sex feminin. În perioada comunistă această interdicție a fost ridicată. În august 2013, Veronica Bulai, mama Monicăi Gabor ar fi înnoptat în această mănăstire, iar a doua zi a murit. Preoții din zonă afirmă că nicio femeie care a intrat în mănăstire nu a scăpat nepedepsită.
De-a lungul timpului, pe seama legământului lui Calinic au apărut şi cateva legende, iar oamenii locului povestesc că mai multe femei au murit pentru că au ignorat blestemul şi au urcat la mânăstirea din deal. Localnicii susţin că printre cele care şi-au pierdut viaţa se numără şi o fată de 16 ani care, profitând de neatenţia tatălui ei, şofer pe camion, a călcat pe pământul sfânt, deşi fusese avertizată de existenţa legământului. Pe drumul de întoarcere, camionul în care se afla fata s-a răsturnat. Oamenii povestesc că adolescenta a murit strivită de buşteni, în timp ce tatăl şi fratele ei au scăpat ca prin minune, alimentând misterul bisericii în care nu au voie femei.
O altă legenda o are ca protagonistă pe o tânără frumoasă şi bogată, care ar fi intrat în mânăstire îmbrăcată în straie bărbăteşti. Fata şi-ar fi găsit sfârşitul într-o prăpastie de pe marginea drumului, în timp ce se întorcea acasă.
După 1989, Mânăstirea Frăsinei a devenit cunoscută nu doar ca biserica în care nu au voie femei, ci şi ca locul unde preoţii fac slujbe de dezlegare sau exorcizare, foarte mulţi dintre credincioşii care au trecut pragul aşezământului monahal fiind martorii unor episoade greu de descris.
Primele începuturi ale Mănăstirii Frăsinei, denumire care provine de la pădurile de frasini care au existat cândva aici, datează din anul 1710 când doi călugări, Ilarion și Ștefan, s-au retras în aceste locuri. Venirea lor, atestată și de documentele vremii, se pare că a avut loc din Transilvania.
O perioadă de timp, cei doi monahi au viețuit în aceste locuri fără nicio aprobare din partea autorităților civile sau bisericești. Când Ilarion și Ștefan s-au hotărât să se stabilească definitiv, au cerut episcopului Inochentie al Râmnicului și Noului Severin binecuvântarea necesară pentru întemeierea noului schit. Biserica avea hramul „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, hram care s-a păstrat până astăzi pentru lăcașul care, după construirea noii mănăstiri, a devenit biserică de cimitir.
Pentru că acest schit își începuse existența fără nicio contribuție din partea cuiva, episcopul Inochentie a hotărât ca el să rămână autonom în continuare, fără a fi supus vreunei autorități civile sau bisericești.
Într-un conflict pe care monahii de la schit l-au avut cu sătenii din Muereasca au fost implicați și boierii Cârstea, Damian și Nicoliță din Râmnicu Vâlcea, care au devenit inițial protectori ai așezământului, iar în cele din urmă ctitori ai schitului.
În anul 1764, aceștia au construit din fonduri proprii o biserică de zid în locul celei de lemn, înzestrând-o cu toate obiectele necesare cultului.
În această situație au rămas viețuitorii din schit până la 1780, când așezământul a fost părăsit pentru prima dată după un jaf al trupelor austriece. Schitul va rămâne pustiu până la 1845, când un călugăr de la Mănăstirea Cernica, Acachie, îl va repune în vechile rânduieli de viață monahală în care a fost până atunci.
După instalarea monahului Acachie la Frăsinei începe restaurarea clădirilor și a chiliilor. În această perioadă, pridvorul bisericii se închide cu cărămidă și se pictează.
Cu ocazia unei vizite pastorale întreprinse în anul 1857 prin județul Vâlcea, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, episcop al Râmnicului, a vizitat și Schitul Frăsinei. Așezarea retrasă și locul deosebit l-au impresionat și astfel a început aici, în 1859, lucrări de construire a unui nou locaș.
Construcția s-a realizat după planurile Sfântului Ierarh Calinic. La ridicarea clădirilor a fost folosită mâna de lucru a sătenilor.
Pentru pictura bisericii Sfântul Ierarh Calinic intenționa să angajeze pe renumitul pictor Gheorghe Tattarăscu, pe care îl aprecia mult și cu care era prieten. Acesta, neputând răspunde solicitării deoarece era prins de alte lucrări, recomandă călduros pe Mișu Pop din Brașov, un alt mare pictor. Mișu Pop vine la Mănăstirea Frăsinei în vara anului 1860 și, lucrând temeinic, termină pictura bisericii în primăvara anului 1863. Pictura bisericii Mănăstirii Frăsinei este realistă, în stil academic. Predomină culoarea albastru. După ce se fac ultimele finisări, Sfantul Ierarh Calinic hotărăște sfințirea noului lăcaș la 12 mai 1863, urmând ca biserica să aibă hramul Adormirea Maicii Domnului.
Dupa sfințirea noului așezământ urmează și organizarea lui administrativă. Sfântul Calinic dorea ca în noua ctitorie de la Frăsinei să fie introdusă pravila aspră care se practică în mănăstirile din Muntele Athos. În acest scop aduce din Athos pe fostul său ucenic, Policarp Nisipeanu, care vine însoțit de doi ucenici, Silvestru și Lavrentie, primul hirotonit preot în Sfântul Munte, iar al doilea, diacon. Slujbele de noapte începute prin Policarp și ucenicii săi nu vor mai fi abandonate vreodată. Tot ca urmare a tradiției athonite, Sfântul Calinic oprește intrarea femeilor în mănăstire, așezând în acest scop în anul 1867 o piatră de legământ la circa doi kilometri de mănăstire, unde astăzi este o biserică și dependințe pentru cazarea femeilor.
Sfântul Calinic a dorit ca în noua ctitorie de la Frăsinei să fie introdusă regula de viață athonită, pe care o cunoscuse cu ocazia unei călătorii la Sfântul Munte, înainte de a fi stareț la Mănăstirea Cernica. După reorganizarea administrativă, mănăstirea având o rânduială de viață religioasă deosebită, obștea a crescut și odată cu ea au crescut și nevoile de întreținere a mănăstirii.
Pentru întreținerea așezământului de la Frăsinei, Sfântul Calinic a depus mult efort, mai ales că în timpul său s-a petrecut și secularizarea averilor mănăstirești din 1865.
Demersurile sale în ceea ce privește veniturile mănăstirii au avut însă succes. Printr-un act emis de domnitorul A.I. Cuza, datorită prestigiului de care se bucura Sfântul Calinic, Mănăstirea Frăsinei a rămas singura mănăstire nesecularizată din țară.
În timpul vieții Sfântului Calinic mănăstirea ajunsese la o stare deosebit de înfloritoare, iar viața duhovnicească era din ce în ce mai prosperă. După trecerea la cele veșnice a Sfântului Calinic, la 11 aprilie 1868, Mănăstirea Frăsinei a început să cunoască lipsuri, iar numărul monahilor a început să scadă.
În acel an s-a retras acolo episcopul Gherasim Safirim, fost episcop de Roman. În această perioadă, pe lângă construcțiile noi care s-au ridicat aici, se vor restaura și clădirile construite de Sfântul Calinic și cele care s-au construit ulterior de către călugări. În 1910, Gherasim Safirim construiește cu fonduri proprii camerele arhondaricului mănăstirii, încheind astfel latura de nord.
În perioada interbelică, Mănăstirea Frăsinei a cunoscut o mare dezvoltare. De la 1922, ca urmare a sporirii obștei monahale, a crescut și suprafața cultivabilă. În 1941, obștea a ajuns la 61 de monahi și frați.
„Mănăstirea Sfântului Ierarh Calinic este Lavra românească în care se trăiesc în toată intensitatea poruncile Mântuitorului. Duhul Sfânt se revarsă din abundență peste toți aceia care locuiesc aici și trec la cele veșnice cu nădejdea în învierea morților și în viața fără de sfârșit. Totodată, credincioșii care vin și se închină în această sfântă mănăstire sunt încrezători în rugăciunile părinților și cunosc mângâierea lui Dumnezeu și ocrotirea Sfântului Ierarh Calinic. Așa se face că mănăstirea noastră este atât de căutată de toți credincioșii”, se arată în cuvântarea amintită.