Române bun, te-ai întrebat vreodată care este cel mai de preț lucru al existenței tale pe aceste plaiuri? De ce orășeanul, de multe ori plictisit, sătul de clădiri înalte și puzderia de mașini ce fac aerul aproape irespirabil, se luminează și își schimbă starea când pășește, pentru câteva ore, prin poarta micului Colț de Rai, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”? De ce toți ochii se întorc, atrași ca de energia unui magnet, la vederea portului popular, purtat cu diferite prilejuri de către români? De ce târgurile meșterilor populari atrag cu viața lor frumoasă omul modern al zilelor noastre, amintindu-i într-un mod pitoresc de zestrea frumoasă a nemului românesc?
Aș putea continua acest șir de întrebări, dar vremurile ne strâng și strămoșii care au iubit și apărat plaiul acesta cu deal și cu vale, frumoasa Românie, vor astăzi, mai mult ca oricând, gândul iubitor și fapta noastră bună îndreptate cu prisosintă către ea.
Din limba străveche ne spune cuvântul,
Că cel neumblat desculț pe pământul
Din plaiul acesta cu deal și cu vale,
Nu-l poate iubi cu dor și cu jale.
(Plaiul acesta cu deal și cu vale – „Din TAINELE frumosului”)
Cercetând trecutul neamului românesc, istoria străbunilor, vom afla cu inima că zestrea noastră adevărată, pe care trebuie să o purtăm și să o transmitem mai departe urmașilor, este Zestrea Spirituală. Este cântul popular, doina, balada, basmul, poezia, vorba veche, vorba de duh, cuvântul înțelept ce poartă învățătura din bătrâni și peste toate ruga către Creator.
Multe alte meșteșuguri de prin draga noastră vatră,
Urzeala într-un război ori lucrarea-n fier și piatră,
Sunt doar candele nestinse care ard să dăinuiască,
Traiul strămoșesc, curat, dus în Țara Românească.
(Taina meșteșugului românesc – „Din TAINELE frumosului”)
Doar având sădită în minte și în suflet această zestre spirituală, vom putea ști să iubim și să apărăm cum se cuvine glia în care ne-am născut, căci ea vine ca o consecință a educației spirituale. Spune o vorbă înțeleaptă că „nu prețuiești ceea ce nu iubești și nu iubești ceea ce nu înțelegi”.
Viața românului este legată de locul în care s-a născut. Voievozii au luptat pentru aceste plaiuri și după fiecare bătălie au ridicat câte o mânăstire. Întreaga țară este presărată cu ele și una este mai frumoasă ca alta, din turlele tuturor ridicându-se frânghii eterice ce leagă pământul acesta binecuvântat de Cer.
În plaiul acesta cu deal și cu vale este sămânța începutului, a frumuseții, a creativității și a sărbătorii. Este plaiul de sub Soare al ielelor, al drăgaicelor, sânzienelor și al floriilor. Este plaiul în care nu s-a pierdut meșteșugul olăritului, cioplitul în lemn și piatră și nu în ultimul rând meșteșugul straielor populare. Străinul care ajunge aici se minunează de acele esențe ale vieții frumoase, autentice de la țară care nu s-au pierdut și de minunăția acestor locuri.
Spre a vă aduce și mai aproape de însemnătatea acestui colț de Rai autentic, România, ca unul care a copilărit la țară voi încheia cu o povestioară.
Într-o vară, pe când mă aflam pe terasa unei case frumoase dintr-un loc de un pitoresc aparte al Maramureșului, alături de câțiva străini sosiți de peste mări și țări, începe să se audă, din ce în ce mai bine, sunetul lin al potcoavelor unui cal ce loveau rar și cadențat asfaltul. Drumul aproape pustiu, dar îmbrăcat într-o vegetație abundentă ce nu lăsa să se zărească ochilor nimic, se dezgolea doar în dreptul casei de care se afla la circa treizeci de metri distanță.
Bănuiam că este o căruță însă nicicum nu mă gândeam la ce avea să urmeze. Căci atunci când se ivi din verdeață în dreptul casei, străinii au sărit ca la un semn de la masă, mai mai să o răstoarne, fugind ca niște copii să imortalizeze o jumătate de cal ce se zărea dintr-o claie imensă de fân, cu telefoane și aparate foto. În vârful clăii se zărea doar bustul unui țăran, vârful biciului și un cap de copil. Omul a încetinit pentru o cliplă la gesturile și exclamațiile lor pline de uimire, după care și-a continuat drumul cu aceeași mină impasibilă. Prietenii mei nu au contenit mult timp să se minuneze vorbind despre această „mostră” de viață la țară, în armonie cu pământul, cu o plăcere care îmi spunea că în subconștientul lor tânjeau după ea.
Și atunci m-am întrebat instinctiv: Oare atunci când ești în colțișorul tău de Rai, nu ești cumva ispitit astfel încât să nu-l mai prețuiești la adevărata sa valoare?
Să fiți ai lui Dumnezeu!