Palatul Ateneului Român – acest edificiu-simbol al culturii naționale, construit în plin centrul Bucureștilor – a fost ridicat în urmă cu mai bine de 130 de ani (lucrarea de construcție a durat între 1886-1888) și a devenit exponentul arhitectonic și spiritual nu doar al unui oraș, al unei Capitale, ci al unei întregi națiuni.
Atrage atenția oricărui vizitator care străbate pe jos centrul Bucureștiului, stârnește admirația prin arhitectură, echilibru, te lasă fără aer când îi admiri și respiri în interiorul somptuos. Ateneul Român are și o poveste cât o lecție uriașă de învățat pentru urmașii actului de construire a acestei construcții-simbol.
Rolul Societății culturale Ateneul Român în construirea acestui edificiu-simbol al Capitalei României
Prima societate purtând numele Ateneul Român a fost fondată la Iași în 1860, printre membrii fondatori ai acesteia îi putem numi pe: Mihail Kogălniceanu, Ștefan Micle, Petre Suciu sau V.A. Urechia.
La 15 septembrie 1860 a apărut organul de presă al acestei societăți purtând numele “Ateneul Român”. Activitatea societății din Iași a încetat în 1864 după mutarea la București a lui V.A. Urechia, unde este numit director general al Ministerului Instrucțiunii. Societatea “Ateneul Român” s-a născut din ideea fundamentală a Conferințelor publice, așa cum le numea Constantin Esarcu, “pentru popor și, repet, pentru popor”.
Articolul continuă mai jos. Îți place?
Urmărește Colțișor de România și pe facebook
La început aceste cursuri publice au apărut la inițiativa lui Esarcu care studiase în Franța unde obținuse titlul de doctor în medicină și licențiat în științe naturale. Luau ființă astfel la București primele cursuri gratuite ținute lângă grădina Cișmigiu pe locul caselor lui Costache Ghika, Tingirică, într-o sală mare, mobilată sumar, având drept loc pentru public băncile parcului.
Cine au fost C. Esarcu și V.A. Urechia?
Poate cele mai importante nume din istoria nașterii Ateneului. Constantin Esarcu(1836-1898) era numit la 7 noiembrie 1864 pe baza unui decret, profesor la catedra de zoologie și botanică la Universitatea din București. Desfășurând o amplă activitate culturală în 1884 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Cel mai înalt scop al științelor naturale era în opinia lui Esarcu acela de a “răspândi în spirite mai multă lumină, în inimi mai multă moralitate, demnitate și independență de caracter”. Om al acțiunii Esarcu se autocaracteriza ca fiind “sunt dintre aceia care nu au multe idei și nu urmăresc multe scopuri de-o dată dar când îmi intră o idée în minte, ea mă cuprinde, mă domină, mă urmărește și nu îmi dă pace până când nu o realizez. Iar în testamentul său din 1898 avea să scrie: “M-am gândit totdeauna la mijloacele care pot angrena mai bine dezvoltarea conștiinței naționale în câmpul ideilor de literatură, arte și științe. Călăuzit de acest gând am înființat împreună cu alți oameni de bine, iubitori ai neamului nostru, Ateneul Român și Societatea pentru învățătura poporului român având amândouă aceste instituții în vederea cultivării părții intelectuale a ființei umane. Pentru ca acest scump gând să nu înceteze odată cu stingerea mea din această viață, am hotărât să las Ateneului Român întreaga mea avere”.
V.A. Urechia este numit profesor de istoria și literatura română la Universitatea din București prin același decret ca și Constantin Esarcu. Studiază la Paris și la Madrid. În 1860 cerea obligativitatea școlară pentru copiii de ambele sexe, grădinițe pentru copii, școli pentru toate vârstele, școli superioare pentru ingineri, arhitecți, mecanici. În același an, în calitate de colaborator al lui Mihail Kogălniceanu, realizează raportul pentru fondarea Universității din Iași. Bogdan Petriceicu Hașdeu scria despre el că “cele mai multe instituții culturale la noi se datorează direct sau indirect lui Urechia. Pornirea firească a lui nu era spre cugetare ci spre acțiune”.
Prima conferință
Prima conferință a fost ținută în seara de 28 ianuarie 1865 în fața unui public de aproximativ 500 de persoane, număr care avea să se mențină constant și ca o particularitate majoritatea auditoriului era format din femei. Conferențiar a fost Constantin Esarcu care a vorbit în acea seară despre “Regnul Animal”. Conferințele, totalizând 32 de prelegeri, au fost ținute între 28 ianuarie si 22 aprilie 1865 la un ritm de trei întâlniri pe săptămână avându-i la tribună pe următorii: Constantin Esarcu, Marsillac, Grigore Racoviță, V. A. Urechia, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Emil Bacaloglu, Alexandru Petrescu, Theodor Văcărescu, Radu Ionescu, Ion Fălcoianu sau P. Grădișteanu.
Conducerea
La 31 octombrie 1865 lua naștere Ateneul Român cu 25 de subscriitori împărțiți în 3 secții: științifică, morală și literară. Primul președinte delegat a fost P.S. Aurelian iar în luna noiembrie 1866 biroul format din Carol (Scarlat) Rosetti – președinte, V.A.Urechia și C. Esarcu – vicepreședinți. Tot atunci a fost ales și comitetul de redacție al revistei Ateneul: B.P. Hașdeu, C. Escaru și poetul N. Nicoleanu.
Activitatea lui Rosseti a fost una remarcabilă, acesta instituind premii pentru traducerea operelor lui Seutoniu, Tacit sau Jordanes. În februarie 1897 invita Ateneul să deschidă concurs pentru construirea localului bibliotecii publice după modelul bibliotecii imperiale din Paris. C. Rosetti a rămas în fruntea Ateneului până în 1868 iar în 1870 a lăsat prin testament întreaga sa avere noii instituții.
”Să avem ambiția de a construi în București un palat al științelor și artelor”
La început, cum am spus mai sus, localul propriu a însemnat sala din casele lui Costache Ghika de lângă Cișmigiu. Prin testamentul său din 1870 Carol Rosetti lăsa Ateneului moștenire, două case din mahalaua Boteanu și o bibliotecă ce cuprindea 865 de titluri în 5000 de volume. Pe lângă acestea moștenirea lui Rosetti însemna și un fond lichid care completat cu o serie de alte donații atingea suma de 115.000 de lei. Din punctul de vedere al lui Esarcu trebuia: “să avem ambiția de a construi în București un palat al științelor și artelor în care să putem primi cu mândrie celebritățile ce ne vor vizita sau pe care le vom chema în țara noastră”.
”Dați un leu pentru Ateneu!”
În 1884 un decret guvernamental autoriza Primăria orașului să cedeze Ateneului locul din spatele grădinei Episcopiei (numit cândva Livada Văcăreștilor pe care M. Cantacuzino ridicase o bisericuță lăsată în metoh episcopului de Râmnic) loc cedat în prealabil Societății Ecvestre care turnase déjà fundația a ceea ce trebuia să fie un manej cu grajduri pentru școala de călăreți. Pentru strângerea de fonduri s-a instituit o loterie a cărei lozincă “dați un leu pentru Ateneu” a devenit foarte populară.
La 24 mai după obținerea autorizației de construire, Ateneul încheie un contract cu arhitectul francez Albert Galeron semnat din partea română de N. Krețulescu, C. Escaru şi C. Stăncescu. La inițiativa lui Escaru, Galeron proiectase déjà două anteproiecte conform directivelor celui dintâi. În “Programul pentru clădirea edificiului Ateneului Român” Escaru nota:“ Aspectul va fi monumental dar simplu, înlăturându-se orice decorațiuni banale sau inutile. Edificiul va cuprinde o sală de conferințe, concerte, reuniuni, congrese literare, economice, etc . Sala va fi încăpătoare de maxim 1500 de persoane”.
La 26 octombrie 1886 a fost pusă piatra de temelie la Palatul Ateneului. La începutul lui 1888 ciclul de conferințe se deschidea în noul local. Deși fără să fie întru totul finalizată nici în 1889 conferințele continuă și în acest an începând cu luna martie printr-o prelegere a lui Escaru în care își exprimă regretul că palatul nu poate fi inaugurat.
Cu fondurile epuizate Societatea se adresează Ministerului Instrucțiunii cu propunerea ca acesta să termine clădirea, cedând însă în deplină proprietate statului terenul cu construcțiile începute pe el, statul fiind liber să folosească noua clădire pentru propriile nevoi.
Abia in iulie 1897 comisia tehnică dădea avizul și pentru inaugurarea clădirii anexe a Ateneului pe care Ministerul o destina pinacotecii si gliptotecii.
Arhitectura
Deși conceput în stil neoclasic, palatul are caracteristicile unui vădit stil eclectic. Intrarea principală este sprijinită pe opt coloane ionice, identice ca proporții cu cele de la templul Erechterion de pe Acropole. Din portic se intră în vestibul prin 3 mari uși de lemn. Deasupra ușilor se află cinci medalioane în mozaic reprezentându-i pe Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab și Regele Carol I. Cupola are 20 de ferestre cu lire și cununi și se află la 41 de metri de pământ. Domul acoperit cu zinc se termină cu un tripod după modelul monumentului lui Lysicrat din Atena închipuind urna învingătorilor.
În interior, din vestibul se ajunge la sala de sus prin 4 scări de marmură Carara construite în spirală. Sala de conferințe și concerte de la etaj are 28,50 metri în diametru și 16 metri în înălțime cu o capacitate de 1.000 de locuri. Pe cuprinsul bolții acestei săli se află în medalioane denumirile diferitelor științe. Fresca din sală, finalizată în 1938 înfățișează istoria națională de la cucerirea romană până la regele Ferdinand. Concepută de arhitectul francez Albert Galleron, după cercetările științifice și indicațiile lui Alexandru Odobescu, revizuite și completate de un mănunchi de specialiști români (Al. Orăscu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, Cucu Starostescu), clădirea de formă circulară s-a datorat valorificării fundațiilor deja existențe din Grădină Episcopiei ce urmau să servească ridicării unui circ. Inspirat din vechile temple grecești, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonadă istorică ce susține un fronton triunghiular. La parter, impresionantul hol din marmură înglobează cele 12 coloane dorice de susținere a sălii de concerte. Patru scări monumentale în spirală de tip baroc din marmură de Carrara, desfășurate cu balcoane la etajul intermediar, fac legătură cu sală și anexele (birouri, săli de repetiții, cabine pentru soliști și dirijor etc.).
Dispuse sub formă vechilor amfiteatre greco-române, cele aproape 800 de locuri (trei zone de parter și două rânduri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o lojă centrală) oferă o vizibilitate perfectă din orice colț și o audiție impecabilă. Frescă, evocând istoria poporului român în 25 de episoade este una din piesele de rezistență ale Ateneului Român. Fresca a fost realizată timp de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu.
Fresca, lată de 3 m, se întinde dintr-o parte în alta a scenei pe o lungime de 75 m şi cuprinde 25 de episoade din istoria Românilor, simbolizând „cartea deschisă a istoriei naţionale pentru cei ce o privesc”. Scenele sunt prezentate într-o succesiune înlănţuită, fără a fi separate unele de celelalte.
Privind spre loja regală, de la stânga spre dreapta, cele 25 de episoade pot fi descrise astfel:
Traian pătrunde în Dacia (episodul 1) Secvența de început a episodului prezintă o parte a Podului de la Severin, peste Dunăre, opera arhitectului Imperiului Roman, Apolodor din Damasc. Figura împăratului Traian, înconjurat de ofițerii săi, privind peste ținuturile Daciei, domină întregul episod.
Colonizarea Daciei (episodul 2) În acest episod sunt descrise armatele Imperiului Roman pătrunzând în teritoriul dacilor. În episod este conturat şi monumentul Tropaeum Traiani, construit între anii 106-109, în cinstea împăratului Traian.
Contopirea Dacilor cu Romanii (episodul 3) Nașterea poporului român este simbolizată printr-o idilă între o tânără dacă și un legionar roman. Tânăra dacă este prezentată în genunchi, așezată pe un mormânt, aprinzând o candelă în amintirea soțului sau a tatălui. Pe monument este prezentă o stelă funerară descoperită într-un sit arheologic din Alba Iulia. Tânărul militar roman este pictat în picioare, având capul plecat, semn al respectului faţă de ritualul la care participă.
Sentinela romană (episodul 4) Cerul albastru de până acum, prezentat în episoadele anterioare, începe să se întunece în acest episod, ca efect al apariției la orizont a oştilor barbare. În mijlocul nopţii, la linia orizontului este înfățișat un ostaş roman, stând într-o poziţie neclintită pe un cal cu copitele înfipte în pământul vechii Dacii, semn al apărării hotarului ţării, în faţa invaziilor migratoare.
Fragment din cele 25 de episoade ale picturii din sala de concerte
Invazia Barbarilor (episodul 5) În acest episod este prezentat un grup de călăreţi barbari, ai unui trib migrator, ciocnindu-se cu armatele romane. În continuare este descrisă rezistenţa romanilor în apărarea Daciei şi zdrobirea armatei barbarilor.
Începutul vieţii româneşti (episodul 6) Norii întunecoşi, rezultat al invaziei barbare, se risipesc. Populaţia urcată în munţi se reîntoarce la pământurile strămoşeşti şi începe reclădirea caselor şi a lăcaşurilor de rugăciune.
Statornicirea (episodul 7) În această secvenţă este prezentat ţăranul român, înarmat cu arc şi secure, pregătit să apere pământul strămoşilor şi familia.
Descălecătoarea (episodul 8) Tabloul continuă cu prezentarea începuturilor organizării vieţii din teritoriul românesc. Este prezentat un cavaler înarmat ce apare de peste munţi, însoţit de prieteni pregătiţi de luptă. Cavalerul este oaspetele populaţiei băştinaşe, aceştia din urmă întâmpinându-şi musafirii cu pâine şi sare.
Statul Militar (episodul 9) Episodul descrie eforturile armatelor româneşti de a păstra neatârnarea faţă de Imperiul Otoman. Figura centrală a episodului este Mircea cel Bătrân, prezentat ca întemeietorul statului militar. Mircea este descris ca stând de vorbă, de pe un picior de egalitate, cu trimişii Porţii Otomane.
Statul administrativ (episodul 10) Episodul accentuează apariţia statului administrativ. Este prezentată moşia românească, protejată de oşti şi aflată sub orânduirea dregătorilor statului. Episodul continuă cu imaginea curţii Mănăstirii Moldoviţa, loc în care Alexandru cel Bun împarte sfetnicilor săbii şi hrisoave, semne de împuternicire.
Cruciada românească (episodul 11) Episodul reuneşte mari figuri din Istoria României, aflaţi în slujba creştinătăţii. Sunt prezentaţi Ion Corvin, Vlad Dracul, Ştefan cel Mare, însoţiţi de alţi domnitori ai Valahiei şi Moldovei, adunând oştiri pentru apărarea Crucii, împotriva armatelor turceşti. În fundal este conturat castelul lui Ion Corvin de la Hunedoara şi Cetatea Poenari din Argeş. În plan secundar, precum o nălucă, apare chipul lui Vlad Ţepeş.
Vremea lui Ştefan cel Mare (episodul 12) În prim planul episodului este prezentat un ţăran moldovean, obligat să părăsească munca câmpului şi să-şi topească uneltele, folosite la munca hotarului, pentru a-şi confecţiona arme. Figura care domină episodul este cea a lui Ştefan cel Mare. Acesta este prezentat într-un moment de glorie, în faţa cetăţii din Suceava, înconjurat de armată şi de cler. Ştefan primeşte pe trimişii papalităţii, aceştia din urmă înmânându-i voievodului român o spadă şi titlul de „ostaş al lui Cristos”.
Epoca de pace şi credinţă (episodul 13) Această scenă este amplasată deasupra lojei regale şi-l prezintă pe Neagoe Basarab. Voievodul Ţării Româneşti, Doamna Despina (soţia sa) sunt înfăţişaţi ieşind din biserica de la Curtea de Argeş, ctitorie a lui Neagoe Basarab.
Epoca lui Mihai Viteazu (episodul 14) Mihai Viteazul, realizatorul unirii principatelor pentru o scurtă perioadă de timp, este prezentat ca intrând triumfător în Alba Iulia, domn al Munteniei, Moldovei şi al Ardealului.
Episoade din pictură
Epocile culturale (episodul 15) Începutul culturii române este prezentat prin apelul la imaginile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Sunt figurate zidurile cetăţii Târgoviştei, biserica Trei Ierarhi din Iaşi şi biserica mănăstirii Hurez – în faţa acesteia sunt prezenţi zidari, zugravi şi sculptori.
Revoluţia lui Horea, Cloşca şi Crişan (episodul 16) Cei 3 revoluţionari transilvăneni ai anului 1784 sunt prezentaţi călare în faţa bisericii de la Ţebea, înconjuraţi de moţii pregătiţi să lupte împotriva iobăgiei. Gheorghe Lazăr este prezentat ca un element de legătură între cei trei şi mişcarea naţională a lui Tudor Vladimirescu.
Anul 1821. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (episodul 17) Tudor Vladimirescu, aflat în fruntea pandurilor săi, este prezentat în timp ce primeşte un zapis prin care sunt recunoscute drepturile cerute prin Adunarea Norodului. Alături de acesta este vizibil chipul Episcopului Ilarion al Argeşului şi o culă oltenească, simbol al ţinutului de origine al revoluţionarului.
Anul 1848 în Transilvania (episodul 18) Figura centrală a episodului este Avram Iancu. Acesta este înconjurat de oaste, tribuni şi preoţi cu cruci în mâini. Cu toţii purced la câştigarea drepturilor poporului şi la libertate, prin tăişul sabiei.
Anul 1848 în Principate (episodul 19) Tinerii români progresişti din Muntenia şi Moldova, crescuţi în atmosfera Occidentală din Franţa, sunt prezentaţi îmbrăţişându-se cu ţăranii români, într-o atmosferă festivă în care erau ridicate steaguri inscripţionate cu mesajul „Unire şi Frăţie”.
Alexandru Ioan Cuza şi împroprietărirea ţăranilor (episodul 20) Episodul prezintă împroprietărirea ţăranilor, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Alături de figura domnului român este prezentat şi sfetnicul acestuia, Mihail Kogălniceanu.
Unirea principatelor; anul 1859 (episodul 21) Unirea celor două provincii româneşti, unite prin actul de la 1859, este simbolizată în acest episod prin chipurile a două femei, reprezentând Muntenia şi Moldova, îmbrăcate în costumul naţional specific provinciilor.
Carol I şi Războiul Independenţei (episodul 22) Scena prezintă războiul dintre anii 1877–1878 şi pe Carol I călare în mijlocul militarilor, fiindu-i înmânat un steag capturat de la inamic. În episod este prezentă şi figura omului de stat Ion C. Brătianu. În fundal apare silueta podului de la Cernavodă.
Războiul Integrităţii Naţionale 1916 (episodul 23) Tabloul anterior este continuat cu războiul din 1916-1918. Aici sunt prezentaţi soldaţii români ieşind dintr-un adăpost, pornind la atac pe un teren plin de sârmă ghimpată şi cruci de lemn.
Ferdinand I şi România Mare (episodul 24) În acest episod personajele principale sunt primii regi ai României unite, Regele Ferdinand I şi Regina Maria. Aceştia sunt prezentaţi călare, cu haine de gală şi încoronaţi. Aceştia sunt urmaţi de ostaşi români, în mijlocul acestora apărând şi figura generalului Berthelot. Alaiul trece prin faţa a patru femei, îmbrăcate în portul popular al celor patru ţinuturi: România, Transilvania, Basarabia şi Bucovina.
Carol al II-lea. Epoca de consolidare (episodul 25) Tabloul final descrie starea ţării la momentul realizării picturii. Episodul înfăţişează un oraş modern şi pe Regele Carol II împreună cu moştenitorul tronului, Mihai, coborând în mijlocul poporului, pentru a patrona ştiinţa, literatura, arta, munca agricolă şi industria.
În timpul regimului comunist din România, fresca de la Ateneu, pictată de Costin Petrescu, a fost acoperită cu catifea roşie, cu scopul de a ascunde rolul monarhiei în istoria României. A stat ascunsă privirilor aproape două decenii (1948-1966).
Sala de concerte deține o orgă instalată în 1939 în urmă ajutorului material al lui George Enescu.
Numeroasele îmbunătățiri tehnice produse după cutremurele de pământ și bombardamentul din 1944, de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, dar mai ales modificările din 1966-1967 au transformat Ateneul Român într-un complex arhitectural singular în centrul Capitalei. O bijuterie demnă de un oraș care își va recâștiga prin acest edificiu renumele de ”Micul Paris”.
Aici au conferențiat marile personalități și savanți ai României, aici au concertat toți consacrații și ținerii artiști profesioniști ai țării, aici au urcat pe podium multe formații și soliști de nivel mondial, aici s-au lansat în primă audiție capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici s-au organizat primele expoziții ample, retrospective de pictură și sculptură ale maeștrilor artei plastice naționale, aici s-au perindat regi și regine, oameni politici și oaspeți de seamă de peste hotare, într-un cuvânt, la Ateneul Român s-au petrecut momente de anvergură istorică ce s-au înscris în cartea de aur a poporului român.
Ateneul Român este înscris în Lista Monumentelor Istorice din anul 2004, monument de arhitectură de grupă valorică A, de valoare naţională şi universală.
Templu al artei şi culturii româneşti, Ateneul Român rămâne, nu doar o clădire de patrimoniu universal, reprezentativă ca arhitectură pentru România şi Balcani (cu trimitere la antichitatea grecească), ci şi un simbol de tradiţie spirituală a unui popor.
A concerta pe podiumul Ateneului Roman din Bucureşti echivalează astăzi în arta lirică cu apariţia pe scena Teatrului Scala din Milano. Templul din inima capitalei s-a transformat în „cartea de vizita” nepieritoare a României contemporane.
Surse folosite pentru documentare: Wikipedia şi Filarmonica George Enescu