Hanul lui Manuc – Comoara din Centrul Vechi al Capitalei

Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc), este unul dintre cele mai importante obiective turistice din București, monument istoric, loc de petrecere a timpului liber, în restaurantele, cafenelele și magazinele pe care le găzduiește în zilele noastre. Prin eforturile moștenitorilor săi, în următorii ani, Hanul lui Manuc își va recăpăta și rolul pe care l-a avut la înființarea sa (loc de găzduire) prin reintrarea în circuitul turistic și hotelier cu cele 32 de camere ale sale.

Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian), s-a născut în 1769 la Rusciuc. În vremea sultanului Mustafa al IV-lea obține demnitățile de dragoman și bei. În anul 1808 este numit Bei al Moldovei.

Hanul Manuc este locul unde a fost semnat Tratatul de la București din 1812 în urma căruia a rezultat ocuparea teritoriului Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru de către Imperiul Rus.

În 1806, Manuc ajunge în capitala Țării Românești, și este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiași an începe construcția hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreață a celor din secolul al XVIII-lea.

Terenul pe care este construit a aparținut, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Curții domnești. Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără și alte moșii: Dragomireștii din Vale, Dragomireștii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giulești, Popești, Mudurgan, Brobodeț, Hagi-Gheorghe, Cuhnești, și altele, pomenite în testamentul său din 1815.

Arhitectura exactă a hanului în configurația sa inițială nu se cunoaște, însă, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeți. În curtea interioară exista o cafenea și o mică grădină cu fântână arteziană. Între fațada dinspre Dâmbovița și râu se construise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmbovița a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această fațadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

Așa cum spuneam, povestea Hanului lui Manuc începe în anul 1806, când acesta a răsărit pe meleagurile lui Bucur.
Fiind construit ca niciun alt han din vremea sa, el s-a deosebit de celelalte hanuri-cetăți prin arhitectura aparte. Întemeietor i-a fost Manuc Mârzăian, mai bine cunoscut sub numele de Manuc Bei. Vestit negustor, diplomat și hangiu, Manuc era considerat în acele timpuri drept unul dintre cei mai avuți moșieri din Balcani.

Folosindu-se de bogăția și influența sa negustorească, Manuc începe să-și contureze faima diplomatică la începutul anilor 1800. Devine, pe rând, dragoman și consilier al turcilor, iar în 1808 este numit de către sultan Bei al Moldovei. Ajunge în cele din urma și intermediar între armata rusă și cea turcă, iar pacea pe care o doreau atât turcii, cât și rușii va depinde în mare măsură de Manuc Bei.

Pacea de la 1812 este un moment definitoriu pentru renumele Hanului. Negocierile de pace se țin chiar în Hanul lui Manuc. Tratatul se semnează la 16 mai 1812, și va pune capăt războiului ruso-turc, delimitând, totodată, suveranitatea asupra teritoriilor disputate de cele două puteri.

Manuc se stinge din viață în 1818. Soarta Hanului sfârșește în mâinile unei epitropii până când fiul sau cel mare, Ioan-Murat, va putea gospodări singur averea familiei.

La 20 decembrie 1827, sub controlul soției lui Manuc, cea care era mai tot timpul bolnăvicioasă, se încheie un contract de arendă pe patru ani între epitropi și doi tovarăși, Dimitrie Dedu si Nicolae Alexiu, interesați să administreze hanul.

In 1842, moștenitorul lui manuc Bei este nevoit să vândă Hanul din cauza construcției slăbite considerabil de cutremurul puternic din 1838. Noul stăpân al hanului devine Dimitrie Iconomidis, zis Economu, care va deține administrația și jumătate din Han. Cealaltă jumătate de Han este împărțită între Gheorghe Iconomidis și Lambru Vasilescu.

Economu moare în 1854 și lasă prin testament averea celor trei moștenitori. George Iconomidis, fratele și asociatul său de la Han, împreună cu Alexandru Chiropol, contestă actul de testament al lui Economu, dar în 1858 Costache Economu are câștig de cauză.

Până în anul 1870, arendași ai Hanului sunt, pe rând, grecul Panait Vizantie, Milan Lomovici și apoi Dimitrie Constandinescu. Acesta din urmă foloseste, în 1868, pentru prima oară într-un act oficial denumirea de “hotel” pentru a descrie Hanul.

În urma procesului pornit de Iconomidis, Chiropol și Costache Economu, pentru a împărți proprietatea, Hanul lui Manuc ajunge să fie cumpărat de Vasilescu Lambru. În 1874, el va repara, transforma și redenumi Hanul sub numele de “Marele Hotel Dacia” (Grand Hotel de la Dacie). Hanul devine astfel un adevărat centru comercial și cultural al vremii, care găzduia prăvălii, întreprinderi, insituții și numeroși călători străini.

Va rămâne în proprietatea lui Vasilescu până în 1881, când este la un pas de a pierde Hanul din cauza datoriilor. În același an, Vasilescu își mărită fata cu Alexandru Băicoianu, boier de viță și magistrat, care, odată cu Hanul, preia și ipoteca proprietății.

La începutul anilor 1900, moștenitorii hanului erau Aurelia și Alexandru G. Băicoianu, care au avut doi copii, Cleopatra și Alexandru. Cel din urmă stăpânește Hanul din 1881 până în 1916, când moare. Fiica Cleopatrei Băicoianu, Elena, se căsătorește cu un descendent al familiei Cantacuzino, astfel că bătrânul han intră în proprietatea renumitei familii. Elena si Constantin Cantacuzino, la rândul lor, au avut un fiu, Mihai. Acesta va avea doi copii din căsătoria cu Cornelia Petrescu, Smaranda (care a murit in 1998) și Constantin-Șerban Cantacuzino, actualul proprietar al hanului.

Hanul începe să fie gazda nu numai pentru călători, în perioada în care s-a numit Hotel Dacia, ci și pentru piese de teatru, spectacole și baluri mascate, pasiuni ale tineretului bucureștean al vremurilor. Hotelul Dacia a fost și locul întâlnirilor partidelor politice autohtone în anii de dinaintea și în preajma Primului Război Mondial. Elita intelectuală a vremii s-a strâns aici pentru planificarea unirii României cu Transilvania și Bucovina și intrării în război. Printre cei prezenți s-au numărat Take Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ștefănescu Delavrancea și Nicolae Filipescu.

Cu investiții și eforturi considerabile de reconditțonare din partea moștenitorilor familiei Cantacuzino, Hanul lui Manuc, unul dintre cele mai renumite obiective ale secolului al XIX-lea din Capitală, a prins viață iar, purtând cu el istoria de mai bine de 200 de ani.

După un proces lung și anevoios început în 1997, Hanul a intrat in posesia proprietarului său de drept, Constantin-Șerban Cantacuzino. Hanul a fost retrocedat în 2007 printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă data de Înalta Curte de Justiție și Casație.

După ani de curățenie, proiectare și reigienizare au început să se vadă semne ale reîntoarcerii Hanului de altădată. 

Hotelul, crama, restaurantul și grădina de vară au fost restaurate după stilul rememorat din poveștile bunicilor, pentru a reda Hanului farmecul de odinioară – din vremea când faima sa trecuse dincolo de granițele țării datorită arhitecturii cosmopolite, mâncărurilor alese și evenimentelor grandioase.

Acest articol a avut ca sursă de inspirație materialele de pe Wikipedia, enciclopedia liberă, și cele de pe site-ul www.hanulluimanuc.ro.