Muzeul Naţional “George Enescu” se află în Palatul Cantacuzino, una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureşti. Evident, orice român sau străin care străbate Bucureștiul nu poate ocoli locul unde cel mai mare muzician român a trăit, a compus și a organizat diferite manifestări într-o prolifică perioadă a vieții.
George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, Botoşani – m. 4 mai 1955, Paris) este considerat cel mai important muzician român. Personalitatea sa artistică s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor.
A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, primind îndrumări muzicale de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru. De la vârsta de 5-6 ani datează primele sale încercări de compoziţie. Studiul profesionist al muzicii i s-a datorat, pentru început, profesorului Eduard Caudella.
Construit între anii 1901-1903 de către Gheorghe Grigore Cantacuzino, denumit ,,Nababul” (fost primar al Capitalei, prim ministru, şef al Partidului Conservator), ansamblul arhitectonic s-a realizat după proiectele arhitectului Ioan D. Berindei. Pentru decorarea clădirii, acesta şi-a asigurat colaborarea unor apreciaţi artişti ai vremii. Picturile murale poartă semnăturile maeştrilor G. D. Mirea, Nicolae Vermont, Costin Petrescu şi Arthur Verona, sculpturile şi ornamentaţiile sculptate sunt opera lui Emil Wilhelm Becker, în timp ce iscusinţa Casei Krieger din Paris poate fi admirată în decoraţia interioară (tapiserii, candelabre, lămpi, vitralii etc.).
Faţada atrage în mod deosebit atenţia prin bogăţia decoraţiei sculpturale. Deasupra intrării, frontonul circular este prevăzut cu stema princiară a Cantacuzinilor.
Articolul continuă mai jos. Îți place?
Urmărește Colțișor de România și pe facebook
După moartea Nababului, în 1913, palatul a trecut în posesia fiului său Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei acestuia, Maria (cunoscută in istoria domniţelor drept Maruca, născută Rosetti-Tescanu); aceasta, după decesul prematur al soţului, se va recăsători cu George Enescu, în 1937. Cuplul Enescu a locuit, între 1945-1946, în casa din spatele palatului, destinată iniţial administraţiei clădirii.
În anii ’40, palatul a adăpostit sediul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, iar apoi, din 1947, Institutul de Studii Româno-Sovietice. După moartea lui George Enescu (1955), soţia sa a donat imobilul statului român, cu scopul înfiinţării muzeului dedicat memoriei compozitorului. Astfel, din 19 iunie 1956, aici funcţionează Muzeul “George Enescu”.
Din 2007, Palatul Cantacuzino este inclus pe lista monumentelor Patrimoniului European.
Expoziţia permanentă a muzeului este desfăşurată în trei săli ale palatului şi prezintă cronologic, mărturii ale unei însemnate biografii: fotografii, manuscrise, instrumente muzicale, obiecte şi documente legate de viaţa şi activitatea muzicianului. Toate aceste lucruri îi conferă Muzeului Național „George Enescu” valoare istorică, artistică, culturală și turistică. Prin parcurgerea expoziției permanente a muzeului putem să descoperim viața și cariera unui artist de excepție.
Amplasat într-un spaţiu de excepţie, Muzeul Naţional “George Enescu” este investit deopotrivă cu valoare istorică, culturală, artistică şi turistică. Patrimoniul său permite recompunerea istoriei unei vieţi şi cariere de excepţie, puse în slujba muzicii româneşti şi a afirmării sale în context universal.
O oprire la Muzeul ”Enescu” înseamnă întâlnirea cu istoria muzicii româneşti, cu o epocă demult apusă, cu declinul nobilimii şi cu povestea Marucăi şi a lui George Enescu. Palatul eclectic, construit de nababul Grigore Cantacuzino, păstrează prima vioară a marelui compozitor, două piane Steinway, costumul de academician, portretul muzicianului pictat de Corneliu Baba şi servieta gravată „George Enesco”. Cel care trece pragul universului enescian va afla poveşti despre cum a ales compozitorul o vioară Guarnieri în locul uneia Stradivari, cine l-a introdus în high-life-ul parizian şi de ce Ceauşescu nu a reuşit să-şi facă aici casă de oaspeţi pentru partid.
Atmosfera Belle-Epoque se regăseşte şi în intimitatea casei din spatele palatului, folosită iniţial ca dependinţă administrativă şi devenită ulterior Casa memorială ”George Enescu”. Aici sunt păstrate obiecte personale ale maestrului şi ale soţiei lui, mărturii cu valoare memorială unică.
Casa memorială George Enescu se află în aceeaşi curte cu Palatul. O casă străjuită de două scări, cu lift exterior, funcţional şi astăzi.
”George și Măruca stăteau în camere separate, aşa, ca la marile familii regale”, le răspund ghizii celor care întreabă curioși de ce doi soți aveau camere diferite. S-a demonstrat ştiinţific că în timpul nopţii ”eşti mult mai creativ”. Poate acesta să fie răspunsul, e părerea muzeografilor.
În ”Jurnalul Irinei Procopiu”, una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria, rudă cu Ioan D. Berindei, arhitectul Palatului, se spune că în anii 1940 aristocraţia trăia vremuri grele. ”Ajunseseră să-şi vândă tablourile de Grigorescu. Enescu era înconjurat numai de văduve, de tristeţe, sărăcie, foamete. În anii aceia, pe Enescu îl întrebase un prieten ce să-i aducă de la Paris. Şi el a spus: o linguriţă de dulceaţă. Burghezia era alungată, persecutată, deci nu-i de mirare că aveau o locuinţă aşa de modestă. Lumea se miră”, afirmă muzeograful.
Casa în care a locuit Enescu are doar trei încăperi. În epocă, era utilizat tot spaţiul, aici locuia şi personalul care îi servea şi se pare că doar aceste camere erau locuite de soţii Maruca şi George Enescu.
Camerele cu uşi de lemn, vopsite alb, au plăcuţe cu numele proprietarului. În camera Marucăi, care nu avea multă mobilă, sunt două fotografii, care spun multe despre personalitatea ei, un medalion şi una în care este surprinsă într-un costum arăbesc. ”Era foarte interesată de cultura ezoterică, pe val atunci. Era pasionată, şi nu era singura. La fel şi regina Maria, şi doamnele de onoare. Cultura ezoterică era mainstream”, spune muzeograful. Se inspirau de acolo, ”dar cred că le dau dreptate, le înţeleg de ce. De altfel, în Palat, veţi vedea portretul soţiei Nababului, pictat de o pictoriţă ezoterică, Elveţia Paini”, adaugă Silvia Costin.
Mobilierul din cameră este original, un dulap în stil pur autentic art nouveau atrage privirea, ”o bijuterie”, spun gazdele de la muzeu. ”Ştim că tot mobilierul a aparţinut palatului, ulterior câteva piese au fost aduse aici. Din păcate, nu există fotografii şi documente şi nu putem spune cu exactitate cum era camera ei. Multe dintre cărţile pe care le îndrăgea se găsesc în biblioteca de pe salon, autori arabi, francezi. Prefera să stea pe întuneric, să citească. Timpul se scurgea într-o altă variabilă atunci”.
Dacă ați ajuns în bucurești, mergeți să vizitați Muzeul George Enescu. dar și Casa memorială din spatele Palatului Cantacuzino.