Situat în partea de sud-vest a judeţului Caraş-Severin, în preajma paralelei de 45°, Oraviţa se învecinează la 21 km spre Est cu oraşul Anina, la 52 km spre Nord-Vest cu municipiul Reşiţa, la 49 km spre Sud cu oraşul Moldova Nouă, iar la 109 km spre Nord – Vest cu municipiul Timişoara. La 18 km spre Sud se află punctul de control vamal şi de frontieră – Naidăș – prin care se face legătura cu Republica Serbia şi Muntenegru.
În Oraviţa se poate ajunge cu trenul, de la Reşiţa şi Timişoara sau pe şosea din oricare parte a judeţului, poziţionat fiind între oraşele mai sus menţionate.
Atestat documentar pentru prima dată în anul 1697, oraşul Oraviţa este calificat, pe bună dreptate, drept oraşul premierelor. Aici au avut loc, în decursul timpului, mai multe exclusivităţi la nivel naţional, Oraviţa fiind considerat un pol important al culturii si istoriei romanesti.
Așezarea Oraviței la întretăierea drumurilor Reșița-Anina, Moldova-Bozovici și la îmbinarea șesului cu dealul, cunoaște o notă specifică de dezvoltare al cărei timbru este reliefat rând pe rând atât de peisajul patriarhal cât și de cel urbanistic, căci pe lângă frumusețea naturală a locurilor împrejmuitoare, trebuie amintit faptul că această așezare omenească se remarcă de la primele ei începuturi ca un centru industrial. Orașul se află în apropierea paralelei 45. Este înconjurat de dealuri ca Tâlva Mare, Tâlva Mică, Colilia, Prisaca, Dealul Mare, Lup, Rol, Marila, de o înălțime mai mică, relieful înalt fiind reprezentat de Munții Aninei.
Situându-se în sud-vestul țării, Oravița se bucură de influența climei mediteraneene. Aici iernile sunt mai blânde, primăverile mai timpurii, verile mai lungi, toamnele mai plăcute. Totuși în anumite perioade ale anului, se face simțit vântul „Coșava” care uneori ajunge și la 140 km/h. Varietatea reliefului și o climă blândă condiționează o vegetație specifică acestei regiuni. De aceea unele specii rare ale florei și vegetației din Rezervația naturală Oravița-Ciclova sunt protejate prin lege încă din secolul trecut. Asemenea specii rare cresc și în parcul natural din milocul orașului, precum și în Grădina de Tir, care încă mai are aspectul unei grădini botanice, prin varietatea speciilor de arbori. Aici se găsesc: „arborele pagodelor, castanul comestibil, varietăți de stejar și pin, maclura originară din preeria americană, smochinul, magnolia, arborele-mamut originar din California, abanosul, rarități de tisa, tuia, alunul turcesc.
Articolul continuă mai jos. Îți place?
Urmărește Colțișor de România și pe facebook
Orașul Oravița are prioritățile lui în istoria românească și în istoria Europei, între care
-primul Edificiu Teatral din spațiul culturii române, Teatrul Vechi, fondat între 1814-1815 și inaugurat în 1817,
-prima Farmacie Montanistică, amintită documentar prima dată la 1763,
-primul Furnal din istoria tehnicii românești, inaugurat în 1718 în localitatea Ciclova Montană, administrată de oraș,
-prima Fabrică de Bere, inaugurată tot aici în același an, 1718,
-primele trasee feroviare din istoria civilizației tehnice românești: Prima Cale Ferată de pe teritoriul actual românesc Oravița-Baziaș, inaugurată în august 1854 și Prima Cale Ferată Montană Oravița-Anina, inaugurată în noiembrie 1863.
Dacă este să ne oprim la doar câteva din aceste obiective turistice – primul teatru, prima cale ferată, prima farmacie montană, prima fabrică de bere din România, primele baraje de greutate – ne dăm seama de importanţa culturală şi istorică pe care o poartă acest oraş.
Merită, chiar și în treacăt să vorbim puțin despre fiecare din aceste obiective care au adus faimă și respect orașului din Banatul Montan.
Teatrul ”Mihai Eminescu” din Oravița – primul teatru din România
După 1800, o asociaţie a diletanţilor are ca obiectiv ridicarea unui edificiu pentru a găzdui spectacole de teatru şi muzică. La Oravița, se consolidează un nucleu de artişti diletanţi (amatori), se organizează spectacole. Avem ştiri despre cel din 1806, dar sigur că ele au fost montate şi mai devreme. În 1813 Clubul Diletanţilor, îşi oficializează statutele, prilejul altei montări teatrale. În decembrie 1815 este organizat un bal de caritate pentru victimele războaielor napoleoneene, morţii şi răniţii din bătălia de la Leipzig, invalizii, văduvele şi orfanii de război din Oraviţa şi din împrejurimi. Diletanţii dau şi un spectacol în grădina Hotelului „Coroana”23 şi adună suma de 51 florini şi 2 creiţari.
Teatrul a fost construit prin colecta oamenilor cu drag de cultură și mândri că în localitatea lor se întâmplă multe evenimente frumoase și de suflet.
Colecta din 24 martie 1816 e importantă. Teatrul a fost gata la 1816. Clădirea zidită încă din toamna lui 1815. Asta datorită donațiilor însemnate ale tuturor oamenilor importanți din oraș. Lista de colectă din 24 martie 1816, cu anexele sale, rămâne deopotrivă un document din seria celor atestând naşterea celui mai vechi edificiu teatral din ţară şi argumentul local adus realităţii istorice din spaţiul multietnic şi multicultural din Mitteleuropa.
Teatrul s-a zidit pe terenul „Goldberger Gewerkschaft”. Terenul era donat de soţia lui Lhotka, născută Maderspach. Arhitectul proiectant este un alt aromân, Ion Niuny (Niuni) care solicită colegului său din Viena, Ieronimus Platzger, să copieze organizarea interioară a Burgtheater-ului din capitala imperiului. Iar Francisc Knée, un pictor foarte cunoscut şi solicitat la vremea aceea, aplică la faţa locului tot ceea ce înseamnă note, date, idei, schiţe, proiecte inspirate de modelul vienez în planşele lui Ieronimus Platzger.
Inaugurarea edificiului.
O reprezentaţie în limba română oferă diletanţii locali în vara lui 1817, sigur în coordonarea lui Ion Constantini dar nu ştim dacă în sala de la celebrul hotel local ori pe scena clădirii care-şi pregătea inaugurarea. O idee era inaugurarea în iulie dar lucrurile se amână până în toamnă fiindcă atunci, în prima săptămână din luna octombrie, familia imperială aflată într-un traseu transilvano-bănăţean, avea să ajungă şi în ţinutul cărăşan şi almăjan. Spectacolele inaugurale oficiale au afişe cu data completată ulterior prin stampilare, 8 şi 10 octombrie 1817. În fapt, primul spectacol este montat pe scena teatrului la 5 octombrie 1817 (data imprimată pe afiş este 8). O „eine Dilettanten Gesellschaft” propune piesa în trei acte „Die beschämte Eifersucht” („Gelozia umilită”) semnată de J. Franul von Weissenthurm, banii aduşi de spectacol urmând a fi donaţi „Fondului Săracilor. Familia imperială, Francisc I de Habsburg-Lorena (între 1792-1806 a avut titlul de Francisc II al Sfântului Imperiu Romano-German apoi din 1806 pe acela de Francisc I de Austria până la moartea sa, în 1835) şi Carolina-Augusta de Bavaria au asistat la cel puţin unul din cele două spectacole, din loja „belle-étage”, loja din stânga, cum priveşti din sală spre scenă.
Ca elemente artistice Teatrul Vechi are un stil baroc cu elemente simplificate. Este o mărturie peste timp fiindcă, spre deosebire de altă clădiri (Sibiu, Oradea, Arad ) teatrul orăviţean nu şi-a avut alt loc de sediu iar clădirea nu s-a modificat de la inaugurarea sa, nici la exterior şi nici în organizarea interioară a spaţiilor. Fiind în dezafectare o „flotaţie” (instalaţie de amalgamare a minereului cuprifer şi aurifer), terenul acesteia va fi donat de către Consiliul Proprietarilor de Mine, la 23 martie 1815, pentru acest edificiu teatral.
Teatrul Vechi din Oraviţa, care poartă azi numele lui Mihai Eminescu, este cel dintâi edificiu din spaţiul culturii române actuale ridicat pentru a găzdui montări de spectacole teatrale şi muzicale.
Teatrul este monument de istorie şi arhitectură, organizările construcţiei şi ale faţadei, ale spaţiului interior, butaforia păstrând amprenta barocului târziu sau barocul vienez.
Între 1889-1890 teatrul vechi al Vienei este dezafectat şi demolat astfel că valoarea teatrului din Oraviţa, copie la scara 1/6 a acestuia, sporeşte fiindcă a dobândit şi importanţa modelului care nu mai există. A fost o instituţie europeană pentru că, mai ales până la 1918 dar şi în perioada interbelică sunt foarte multe trupele de teatru şi de muzică de pe continent care vin aici să monteze spectacole.
Teatrul este legat de personalitatea poetului Mihai Eminescu, prezent aici cu trupa de actori Mihail Pascaly din România Vechiului Regat, la sfârşitul lunii august 1868 şi de personalitatea marelui compozitor George Enescu, acela care a concertat aici, la 5 noiembrie 1931.
Calea ferată Oravița – Anina, prima cale ferată montană din sud-estul Europei
Între Oravița și Anina găsim cea mai veche cale ferată montană din Sud-Estul Europei, o minunăție tehnică care străbate un peisaj mirific. Construită într-o regiune montană, linia este în întregul ei un monument arhitectonic de primă mână.
Înconjurată de peisaje de o rară frumuseţe, ea stă ca o mărturie a intervenţiei pozitive a omului, înarmat cu cele mai moderne mijloace ale timpului, asupra naturii.Perioada în care s-a muncit la edificarea ei a fost 1856-1863, însă proiectele erau mai vechi. Aceasta datorită faptului că bogatele zăcăminte carbonifere descoperite în zona Aninei la sfârşitul secolului al XVIII-lea începeau să devină tot mai importante pentru dezvoltarea centrelor industriale ale Imperiului austriac. În 1846-1854 fusese construită deja prima cale ferată de pe teritoriul actual al României, cea dintre Oraviţa şi Baziaş, cu ajutorul căreia cărbunele era transportat la Dunăre, de unde, prin intermediul vaselor, ajungea în Europa centrală.
Cu acea ocazie a fost ridicată şi clădirea celei mai vechi gări din România actuală, cea de la Oraviţa (1856), care are încă o caracteristică deosebită: este prima gară dotată cu lift-pasaj pentru acces la peronul situat mai sus decât nivelul străzii, pentru manipularea mărfurilor.
În paralel cu construirea liniei Oraviţa-Baziaş, în anul 1847 a fost lansat un proiect al inginerului Anton Rappos, care prevedea prelungirea acesteia printr-o linie normală cu tracţiune cu aburi până la Lişava. În acest punct, cărbunele ar fi urmat să fie adus de la Anina printr-o foarte lungă galerie subterană denumită “Regele Ştefan”, cu vagoane acţionate prin tracţiune cabalină. Dar după 1852, odată cu creşterea performanţelor tracţiunii cu aburi, proiectul Rappos a fost radical modificat, renunţându-se definitiv la ideea galeriilor subterane.
Până în 1854 au fost finalizate unele planuri înclinate funiculare pe porţiunea mai abruptă dintre Lişava şi Anina. Apoi a început lucrul la linia propriu-zisă. Ea se întinde pe o distanţă de 33,4 km, cu o diferenţă de nivel de 339 m. Are în total 143 de curbe, în lungime de 22.027 m, reprezentând 65,9% din întregul traseu. Trebuie menţionat faptul că în acel timp încă nu fusese descoperită dinamita, care a fost inventată abia în 1866, la trei ani după finalizarea lucrărilor. Cu toate acestea, calea ferată Oraviţa-Anina abundă în opere de artă de o mare frumuseţe. Ea străbate un număr de 14 tuneluri, cu un total de 2.084 m.
Construcţia care, potrivit lui Georg Hromadka, a costat în total 5 milioane de guldeni, a fost dată în funcţiune la 15 decembrie 1863 pentru transportul de mărfuri şi la 4 aprilie 1869 pentru cel de persoane. Ca vechime, este cea de-a patra linie de pe teritoriul actual al României, însă ca realizări tehnice şi arhitectonice a rămas neegalată până astăzi. Datorită dificultăţii traseului parcurs, a marii diferenţe de nivel şi a numeroaselor curbe străbătute, ea a necesitat întotdeauna locomotive şi vagoane speciale. Încă de la înfiinţare, pentru ea a fost proiectată o locomotivă la fabrica St.E.G.-ului de la Viena.
Calea ferată Oraviţa-Anina face parte din patrimoniul european şi mondial al omenirii. Ea poate fi considerată un punct de reper în istoria circulaţiei feroviare şi o ilustrare grăitoare a geniului tehnic uman. Banatul şi România trebuie să se mândrească că deţin pe teritoriul lor un asemenea monument unic. El merită vizitat şi cunoscut de noi toţi, pentru a înţelege mai bine ce au reprezentat ştiinţa şi tehnica în mersul înainte al umanităţii.
Gara Oravița – prima gară din România
În 1847, cu şapte ani înainte de inaugurarea celei dintâi căi ferate din spaţiul românesc, la Oraviţa erau finalizate lucrările de construcţie la prima gară din România. Data este un pic incertă dacă luăm in discuție documentul din 12 ianuarie 1847 în care Gränzenstein, supraveghetorul construcţiei căii ferate Oraviţa – Baziaş, îşi anunţă superiorii de la Viena că „totul merge conform proiectului” ceea ce ne îndrituiește să credem că gara era gata încă de la 1846 dar, conform Listei monumentelor istorice din judeţul Caraş-Severin înscrise în Patrimoniul cultural naţional al României, aceasta a fost finalizată în 1847.
Ridicarea gării Oraviţei a avut loc concomitent cu construirea primului traseu feroviar din ţară, şi anume calea ferată Oraviţa – Răcăşdia – Vrăniuţ – Berlişte – Milcoveni – Iam – Straja – Iasenova – Roşia – Biserica Albă – Vracevgai – Socol – Baziaş, o investiţie de cinci milioane de florini. Această cale ferată a fost construită în perioada 1846-1854, cu doar 16 ani mai târziu decât prima linie de cale ferată din lume (Liverpool – Manchester 1830).
Gara a intrat în activitate odată cu inaugurarea acestui traseu pentru transportul de marfă la 20/30 august 1854 şi pentru călători la 1/11 noiembrie 1856, cu trei vagoane. La inaugurarea tronsonului Oravita-Bazias (62,5 km), 20 august 1854, în Gara Oravita a avut loc slujba de sfintire oficiata de Karl Wittahorszky, arhidecan de Oravita și doctor în teologie dogmatică, titlu obţinut la Vatican.
Edificiul era dotat cu lift-pasaj, pentru accesul la peronul aflat mai sus de nivelul străzii, acest lucru reprezentând tot o premieră pentru acele vremuri. În 1993 liftul mai exista încă. Acum intrarea spre el este blocată; scările au fost adăugate ulterior, după anii ’30-’40.
Prin Gara Oravița au trecut personalități de seamă, între care trupa de teatru Pascaly, cu Mihai Eminescu – sufleor și secretar al directorului, Jokái Mor, deputat de Oravița, împărăteasa Sissi, viitorul rege Carol I al României, călătorind incognito spre țară. În 1869, de la Oravița la Budapesta, călătoria dura 26 ore, iar de la Oravița, la Viena, 36 ore. Traseul era cunoscut sub denumirea de „lunga linie orientală”.
Farmacia montanistică a spițerului Winter – prima farmacie din România
Farmacia montanistică 1763 – o farmacie pentru „Bruderlade” e atestată documentar în zona Oraviţei, centru administrativ-economic al Banatului Montanistic. Într-o clădire veche, la nr. 337, (azi, coordonate de monument istoric 11-B-248) funcţiona „farmacia de mână” a şpiţerului Winter. 1790 – un farmacist, Lederer, solicită Direcţiei Montanistice un sediu pentru a amenaja o „Berg Apotheke”, servind, spuneam, „Bruderlade”. Prin documentul din 21 octombrie 1790, Lederer solicită Direcţiei Montanistice un ajutor în valoare de 150 de florini. Un alt document, emis mai devreme, la 20 august 1790, face menţiunea unui punct farmaceutic, asigurând cu medicamente cele patru districte montanistice: Oraviţa, Dognecea, Sasca, Moldova. 19 octombrie 1796 – se încheie contractul de proprietate, act fundaţional care atestă, însă, intrarea în activitate a farmaciei de la Oraviţa, prima farmacie montanistică din Banat şi din spaţiul românesc.
Pe baza contractului, Direcţia Montanistică vinde lui Lederer spaţiul şi toate auxiliile mai vechii „Berg Apotheke”.1 februarie 1797 – pentru începuturile activităţii, farmacia va primi, anual, de la „Bruderlade”, suma de 300 de florini. 1818 – grav bolnav, Lederer intră în negocieri cu familia Knoblauch (probabil primul membru al „dinastiei” de farmacişti orăviţeni lucra în unitatea lui Lederer) în vederea vânzării activelor. 30 ianuarie 1819 – moare Lederer 1820 – trec în proprietatea lui Karl Knoblauch farmacia din Oraviţa şi acelea „de mână” din Moldova, Sasca, Steierdorf, Dognecea, Bocşa, Reşiţa, Franzdorf, dar efectul contractului impunea, în prima derulare a paragrafelor şi articolelor sale, sistemul de închiriere până în 1822. 1 septembrie 1820 – Contractul de vânzare-cumpărare între văduva lui Lederer şi Karl (Carol) Knoblauch. Din lectura lui înţelegem că farmacia a fost închiriată şi că urmează a i se plăti familiei fostului proprietar suma de 11.000 de florini.1838 – clădirea are cea mai veche reprezentare într-o gravură realizată de Richard Peuchta ( Puchta), „pictor academicus”.
În laboratorul farmaciei, Karl Knoblauch şi prietenul său, medicul Gheorghe Roja, prepară vaccinul antivariolic, aplicat la 22 iulie în localitatea din apropierea Oraviţei, Ilidia. S-a păstrat certificatul de vaccinare antivariolică pe care îl confirmă şi preotul din Ciclova Montană, „eliberat unui băiat din Ilidia.
Lacul Mare si Lacul Mic
Cele mai vechi amenajări hidrotehnice si primele baraje de greutate din România construite pentru spălarea minereurilor pe pârâul Oravița, cunoscute sub numele de Lacul Mare și Lacul Mic. Între lacurile antropice ale Banatului Montan, se remarcă şi cele două lacuri din Oraviţa. Ele au fost amenajate şi consolidate prin lucrări hidrotehnice speciale, pe cursul mijlociu al Văii Oraviţei, în intervalul 1727-1733, fiind prevăzute cu baraje pentru atenuarea undei de viitură dar şi pentru a servi industriilor nou create sau pentru agrementul locuitorilor.
„Lacul Mare”
Ideea de a-l amenaja survine chiar din anul 1719, în Ordonanţa Camerei Aulice din Viena care solicită, între altele, Administraţiei Ţării Banatului să se implice în mod deosebit în „dezvoltarea comerţului şi minelor de la Oraviţa, deosebit de binecuvântate de Dumnezeu”. În 1723, Oficiul Superior Minier (Montanistic) al Banatului, care luase fiinţă în locul mai vechii „Comisii de Instalare a Mineritului Bănăţean” îşi va muta, din nevoi tehnice, sediul de la Timişoara în Oraviţa. Chiar în acel an 1723, Oficiul solicită competenţele unui grup de ofiţeri geografi, geodezi şi genişti, coordonaţi de generalul Johann Andreas, conte de Hamilton (mai târziu, guvernator al Banatului) să studieze posibilitatea amenajării lacului ( azi „Lacul Mare”). Proiectul e realizat de căpitanul Iosif Motsidlovsky, ulterior stabilit aici, în Oraviţa. Barajul şi întreaga operaţiune hidrotehnică la care a participat forţă de muncă locală, sunt finalizate în 1726 şi inaugurate în 1727. Pe harta realizată de ofiţerul cartograf D. Haring, la ordinul prinţului Eugeniu de Savoia, comandantul suprem al trupelor imperiale în zonă, reprezentând Banatul de Munte, e simbolizat ca lucrare specială şi de interes strategic şi lacul orăviţean.
„Lacul Mic” .
Lucrările de amenajare încep în 1729 şi îl bănuim ca proiectant pe acelaşi Iosif Motsidlovsky. Inaugurarea are loc în anul 1733. De-a lungul vremii, cele două lacuri devin veritabile simboluri ale cotidianului orăviţean. Dar, în 1742, printr-o hotărâre a Direcţiei Montanistice, lacurile intră în grija Cooperaţiei Miniere (Grubengewerkschaft). În 1741, „Comisia Aulică pentru Problemele Bănăţene, Transilvane şi Ilire” trimite în zonă o delegaţie, în frunte cu preşedintele comisiei contele Ferdinand Kollowrath-Krakowsky, consilier al împărătesei Maria Theresia, pentru a inspecta situaţia comunităţilor din Banatul Montan. Comisia are sediul provizoriu în Oraviţa și în preajma „Lacului Mare” se fac primele amenajări pentru agrementul elitei iar din 1756 asociaţia Freischützen-Corps îşi efectuează exerciţiile sportive şi militare în preajma lacurilor, având şi un sediu aici. În 1765, Oraviţa şi lacurile sunt menţionate pe harta lui Johann Sax, tipărită la Viena iar din 1769, barajul de la „Lacul Mare” e consolidat prin lucrările conduse de inginerul Karl Alexander Steinlein.
O prioritate și un loc cu care se mândresc oamenii din Oravița este și Monetăria („Bănăria”) de la Ciclova Montană, prima de acest gen, cu instalații moderne pentru multiplicarea valorilor monetare de largă circulație (monede din aramă, resursă explorată la minele din preajmă) despre care știm astăzi că 1815 a fost anul de vârf al Monetăriei din Ciclova Montană şi nu anul intrării în activitate. Destui cercetători încă mai vorbesc de fondarea monetăriei de la Ciclova Montană, suburbana Oraviţei, la anii 1814-1815.
În realitate e vorba de anul 1811, după decretarea oficială a devalorizării monetare, prin Ordonanţa din 20 februarie 1811, tot atunci fostul director al furnalelor din Oraviţa, Augustin Filip Knoblauch (1764-1823), tatăl fondatorului farmaciei montanistice, Karl, fiind numit directorul monetăriei. Sugestia venea de la consilierul de tezaur şi preşedintele Tribunalului Montanistic, Prokop Lhotka de Zmislov (Smizlov).
Monetăria s-a înfiinţat prin decret imperial. Originalul actului a existat în arhivele orăviţene, în colecţia particulară Sim. Sam. Moldovan, până în 1960, când a fost donat Arhivelor Naţionale. În 1811, aşadar, sunt aduse trei prese hidraulice. În primii ani de funcţionare a instituţiei, piesele sunt trimise spre imprimare la Kormoncz şi Szelmeczbanya.
Monedele sunt realizate din cupru şi purtau sigla „O”, având mai multe diviziuni.
Monetăria a funcţionat până în 1855 şi are ca stemă un ciocan şi un târnăcop, încrucişate în interiorul unei roţi dinţate, înconjurată de o cunună formată pe o parte din frunze de laur şi pe cealaltă parte din frunze de stejar. În perioada interbelică, locului unde se afla cândva monetăria i se spunea „bănărie”, aici funcţionând celebra moară a lui Iacob Stoian.
Concretizarea Muzeului Monetăriei Imperiale Oravița este parte din amplul proiect al Centrului Cultural „Teatrul Vechi Mihai Eminescu” de a surprinde în locații de pe teritoriul orașului, prin 17 secții muzeale pe care le vom concretiza pe rând, istoria orașului și a Țării Carașului în relație cu istoria Banatului, a României și a Europei Centrale. Este rezultatul unei inițiative la care efortul nostru specializat a beneficiat de sprijinul direct și implicarea integrală a D-lui jurist Dumitru Ursu, primarul orașului Oravița și este parte din proiectul dedicat aniversării Teatrului Vechi la 200 ani, în 2017.
Nu am reușit prin acest articol decât să reținem câteva informații, puține este drept, despre un oraș și o zonă care au adunat atâția oameni importanți, pregătiți și hotărâți să lase în urma lor atâtea lucruri și fapte importante. Merită să mergi la Oravița. Un oraș al premierelor.