Bisericuța Mariţa din comuna Vaideeni este un simbol al creştinătăţii din Ţara Românească, și este martoră tăcută a istoriei migraţiei păstorilor din Ardeal, pe meleagurile de basm ale „Olteniei de Sub Munte”. Bisericuţa de lemn din Mariţa este o „ctitorie a ţăranilor moşneni şi monument istoric de importanţă naţională”.
Cea mai veche biserică de lemn din Ţara Românească, ridicată în localitatea Vaideeni pe ruinele unei cetăţi dacice, anterior migraţiei păstorilor din Ardeal, şi care a devenit un simbol al creştinătăţii la sud de Carpaţi, este un punct central al pelerinajelor monahale din Vâlcea.
„Biserica de lemn din Mariţa este minunea medievală din această parte a României. Demonstrează că până la migraţia masivă a păstorilor din Mărginimea Sibiului, despre care se ştie că au întemeiat comuna Vaideeni, aici a existat o puternică aşezare. Biserica era reperul acestei mici comunităţi de tăietori de lemn şi mai arată ceva. Faptul că, spre deosebire de alte localităţi de sub Carpaţi, unde au existat ciocniri între localnici şi ardeleni, la Vaideeni a existat o armonie şi o omogenizare ulterioară a celor două naţii de români, forestierii şi păstorii. Biserica din Mariţa este simbolul creştinătăţii de la sud de Carpaţi, un tezaur care urmează să împlinească cât de curând o jumătate de mileniu”, a declarat Ligia Rizea, specialist în patrimoniu naţional.
Biserica de lemn din Mariţa se află în Vaideeni, în cătunul Funduri. Biserica a fost ridicată între anii 1556-1557 şi poartă hramul “Cuvioasa Paraschiva”.
Satul Mariţa din comuna Vaideeni se află la nici 60 de km de Râmnicu Vâlcea, pe drumul care leagă Horezu, Capitala Ceramicii Populare, de Târgu Jiu.
Articolul continuă mai jos. Îți place?
Urmărește Colțișor de România și pe facebook
Bisericuța Mariţa este una din cele 60 de biserici de lemn, de la nord şi de la sud de Carpaţi, aproape anonime în ţară, ea fiind inclusă anii trecuţi pe o listă ce cuprindea cele mai periclitate şapte monumente ale Europei în 2014.
Necunoscută, uitată sau ignorată, Bisericuţa Mariţa din Vaideeni a răsărit spectaculos pe harta continentului graţie profesioniştilor din cadrul Ordinului Arhitecţilor din România şi ai Fundaţiei Pro Patrimonio care au propus-o alături de alte lăcaşuri asemeni ei, din Transilvania de Sud şi Oltenia de Nord, să fie protejată.
În 2016, Europa Nostra – o prestigioasă organizaţie din Viena – anunţa că bisericuţa din Vaideeni a fost inclusă pe lista celor mai periclitate 7 monumente, o listă care se întocmeşte anual cu edificii de pe întregul continent.
Biserica de lemn din cătunul Funduri, satul Mariţa, comuna Vaideeni, este cel mai mic lăcaş de cult de acest gen din judeţul Vâlcea, fiind totodată şi cea mai veche nu doar din „Oltenia de Sub Munte”, ci din toată zona de sub Carpaţi. Cel puţin din ce s-a descoperit până acum.
Poate adăposti doar 20 de persoane. Singurul drum care duce la monument nu este asfaltat, fiind plin de bolovani şi pietre.
Bisericii Marița i se mai spune și bisericuța cu trei hramuri. Se bănuieşte că datează din 1556 – 1557, datorită unei bârne de pe peretele sudic exterior sudic pe care a fost încrustată cu litere slavone – inscripţia “Leatul 7065 [1557]”.
„O legendă spune că ar fi fost adusă din Ardeal de ciobanii care s-au stabilit aici. Este posibil ca bârna să provină de la o altă biserică, iar acest lăcaş să fi fost construit mult mai târziu. Cert este că ridicarea ei poate fi plasată înainte de anul 1745 deoarece apare menţionată într-un document al vătafului de plai Ion Urşanu care a sprijinit-o cu bani”.
Vaideeni este una dintre puținele comune din judeţul Vâlcea în care tradiţia este păstrată cu sfinţenie. Aici fiecare ungurean ştie să cânte şi să danseze, iar nunţile sunt tradiţionale populare. Primarul se îmbracă în costum popular, iar tinerii îşi etalează frumoase straie lăsate din moşi strămoşi. Vaideeni îşi poartă renumele mai departe, peste graniţe, iar aici s-au născut doi ministri.
Li s-a spus ungureni pentru că veneau dintr-o Transilvanie stăpânită de unguri şi apoi de austrieci. Oameni puternici, mândri şi muncitori, ungurenii au scris de-a lungul a peste şapte secole, istoria zbuciumată a unor oameni de la munte născuţi pentru a trăi liberi. Au urcat şi au coborat neîncetat muntele pe măgari, pe cai, cu desagi. Tradiţia de peste şapte secole a ungurenilor este ca împreună cu copiii şi nepoţii, să se adune din toate colţurile ţării, în fiecare an, la Vaideeni, pentru a sărbători odată cu Sânzienele şi „Învârtita Dorului”, una dintre cele mai semnificative tradiţii ale locului.
Păstorii care au venit primii în Oltenia de nord s-au aşezat într-o localitate ce avea să se cheme Vai de Ei. Unii spun că au luat în pribegie odată cu multul-puţinul lor şi numele localităţii părăsite. Alţii spun că denumirea de Vai de Ei s-a născut din invidia şi glumele oltenilor care au pus această sintagmă pe seama bogăţiei acumulate de-a lungul timpului de ungurenii de la Poalele Munţilor Căpăţânii.
Prima atestare documentară a satului Vaideeni datează din sec. al XVI-lea, din timpul lui Radu cel Mare şi se referă la una din întamplarile care aveau loc în mod frecvent în viaţa satelor – o “judecată” pentru pământ. În acest conflict câştig de cauză au avut locuitorii din Vai de Ei, despre care se consemnează în Hrisovul lui Radu cel Mare, că “au fost stăpâni netulburaţi de nimeni din moşi strămoşi pe aceste meleaguri”. Satul Vai de Ei a supravieţuit până în sec al XIX-lea, când s-a mărit prin venirea mărginenilor sibieni, când a primit şi numele de Vaideeni.
Majoritatea locuitorilor din Vaideeni sunt la origine crescători de animale. Fii de ciobani, “ungurenii” au colindat ţara-n lung şi lat, în timp ce plecau cu mioarele în transhumanţă. Aşa se face că mulţi dintre fiii satului, ajunşi oameni mari, au fost în copilărie ciobani. Printre aceste nume se numără Lazăr Ioniţă Comănescu care a fost primul deputat al României, iniţiind prima lege a transhumanţei, Învăţătorul Nicolae Munteanu a scos în 1934 revista “Stana”, la care au publicat articole de specialitate şi poezie populară Ion L. Apostoloiu, Leonte D. Grigorescu, preotul Ion Botocan, Napoleon Ionescu, Dumitru Vartolomei Tărtăreanu, Adam Ionescu, şi el tot fiu de baci ungurean, a absolvit Dreptul la Sorbona şi a fost senator pe viaţă, implicandu-se direct şi în viaţa comunităţii de ciobani din Vaideeni,
Lazăr Comănescu, astăzi ministru al Afacerilor Externe, s-a născut tot într-o familie de ciobani, iar lecţiile şi le făcea mergând cu oile la păşunat. Părinţii l-au învăţat să cânte la fluier, iar acum ambasadorul ţine cu el, la Bruxelles, fluierul cu care mai cântă chiar şi în medii diplomatice, ca un artist adevărat. Şi lista nu se termină aici.
Un alt ministru pe care l-a dat Vaideeni este Achim Irimescu, fost consilier în cadrul Reprezentanţei permanente a României la Bruxelles, actual ministru al Agriculturii. Nefiind cunoscută, nu mulţi o vizitează. Localnicii cred că nu este suficient promovată, infrastructura rutieră este proastă şi faptul că ei se consideră „la capăt de lume” este un alt impediment.
Dată fiind vechimea ei, Biserica Mariţa este una dintre cele mai valoroase lăcaşuri de cult din lemn din ţara noastră şi un exemplu de cum ar trebui să arate toate.
Revenind la bisericuța marița trebuie să spunem că este unul din acele lăcaşuri construite în urmă cu secole de mici comunităţi sărace, care trăiau pe versanţii de sud şi de nord ai Carpaţiilor. Este o biserică despre care puţini ştiu că poartă trei hramuri: „Cuvioasa Paraschiva”, „Sfântul Nicolae” şi „Sfinţii Apostoli”, fiind construită într-o enclavă ardelenească a Olteniei de Sub Munte, într-un loc care-şi spune singur povestea.
Pictura este o adevărată bijuterie. Remarcabilă este tratarea catapetesmei, cu desene inscripţionate cu horjul, o unealtă cu care pe vremuri se făceau incizii în obiectele casnice de lemn sau se curăţau copitele lemnelor.
Pictura iconostasului face ca biserica să fie unicat. Realizată în tempera, după o tehnică mai puţin întâlnită în bisericile din Oltenia, pictura de pe tâmpla monumentului, singura din lăcaş, este asemănătoare cu cea a realizării icoanelor. Portretele de îngeri şi sfinţi au aceeaşi tipologie.
O adevărată personalitate a domeniului culturii din județul Vâlcea și din România, dr. Florin Epure, a declarat despre pictura de la Mariţa: „Tâmpla din lemn al bisericii, pictată în manieră naivă, cu desene zgâriate cu horjul şi culori vii, este o interesantă şi originală realizare artistică şi iconografică datând de la începutul secolului al XIX-lea. În afară de catapeteasmă, nu se mai găseşte pictură nici în interior şi nici în exterior. În biserică se află câteva icoane de lemn din secolul al XIX-lea, o icoană pe hârtie despre care se spune ca ar proveni de la unul dintre atelierele de xilogravură din Transilvania secolului al XIX-lea”. În ceea ce priveşte arhitectura lăcaşului de cult, dr. Florin Epure explică: „Biserica de lemn de la Mariţa – Vaideeni este o construcţie de mici dimensiuni, din bârne din lemn de stejar, cu îmbinări prin chertare, în coadă de rândunică, în cep şi fixare în cuie de lemn. Este uninavată cu un plan dreptunghiular simplu, cu absida altarului decroşată faţă de naos, fără pridvor, cu pronaos, naos şi altar decroşat, de formă poligonală cu cinci laturi. Pronaosul e tăvănit, iar naosul şi altarul sunt boltite semicilindric. Bolta naosului are două travee despărţite şi susţinute de coaste semicirculare aşezate pe cai. Structura din lemn este aşezată pe o temelie – o talpă, din bolovani de râu, nelegaţi cu mortar. Acoperişul în patru ape este acoperit cu şiţă. Cosoroabele ce susţin acoperişul altarului sunt susţinute de opt cai mari încrucişaţi”, mai spune domnul dr. Florin Epure.
De la acelaşi specialist am mai aflat că bisericuţa de lemn din Mariţa este o „ctitorie a ţăranilor moşneni şi monument istoric de importanţă naţională”. Pentru că nu a suferit intervenţii majore, îşi păstrează aspectul originar.
Judeţul Vâlcea numără aproximativ 100 de biserici de lemn, din care numai trei sunt de importanţă naţională. În urmă cu 10 ani, a început restaurarea Bisericii Mariţa prin consolidarea structurii de lemn, refacerea fundaţiei de piatră şi a acoperişului etc. După unii, ea este pregătită să înfrunte şi restul de mileniu. Ministerul Culturii şi Cultelor a alocat 195.000 de lei pentru restaurarea lăcaşului înscris pe lista monumentelor istorice, clasa A. Construcţia atipică în zonă era în pericol din cauza scufundării pietrelor de la bază şi a cariilor care „mâncaseră” o parte din acoperiş. Tălpile din lemn pe care se sprijinea construcţia putreziseră în mare parte.Lucrătorii au găsit la baza fundaţiei trei morminte despre care nu se ştia nimic. Oasele au fost reînhumate creştineşte. S-au mai găsit şi nişte oale care au fost predate Muzeului Judeţean Vâlcea.