Astăzi mergem în Ținutul Secuiesc să descoperim o veche tradiție locală și, totodată, o meserie care, în ciuda faptului că este mai puțin practicată și păstrată dă mult farmec și strălucire oamenilor care o fac dar și produselor care ies din mâinile lor pricepute. În Ținutul Secuiesc nu există târg la care să nu fii fascinat de mobila de lemn pictată manual în culori vii, cu motive tradiționale.
Foarte multe case – și nu doar din zonă, ci chiar din Germania sau Elveția – sunt împodobite cu piese de mobilier pictat, care devin imediat centrul atenției. Le admiri, îți bucuri sufletul fiindcă nu ai cum să nu te bucuri de culorile vii și desenele îngrijite alese pentru împodobirea mobilei în stil secuiesc.
Nu ai cum să nu fii fermecat de o ladă de zestre, de un pat, de un dulap sau o masuță cu scaune pictate astfel, pe care ți-e milă parcă să le și atingi, darămite să le mai și utilizezi pentru scopul în care au fost create.
Pentru o asemenea artă sunt necesare zeci de ore în care să șmirgheluiești, să vopsești, să pictezi și să finisezi. Și fiecare pas are secretele lui, pe care nu ți le dezvăluie nimeni, ci trebuie să le “furi” pe parcursul multor ani de ucenicie.
Pictura mobilierului este elementul cel mai expresiv al artei populare maghiare, fiind produsul cel mai reprezentativ al artei populare din secuime.
Articolul continuă mai jos. Îți place?
Urmărește Colțișor de România și pe facebook
Paturile, lăzile, bibliotecile, blidarele, scaunele, în general piesele de mobilier pictate au fost timp de secole piesele cele mai reprezentative ale locuinţelor din regiune, exprimând totodată talentul, simţul estetic al artiştilor şi gustul pentru frumos al comunităţilor. Decorarea cu picturi a mobilierului nu este o creaţie nouă, apărută odată cu utilizarea lemnului de brad pentru realizarea mobilierului. Izvoarele istorice atestă faptul cu mobilierul claselor de jos din Egiptul antic încerca să imite prin decorurile pictate piesele de mobilier decorate ale celor bogaţi. De asemenea din evul mediu european s-au păstrat piese de mobilier ale locaşurilor de cult (lăzi, dulapuri, scaune) datând din secolele XII-XIII, care au fost decorate cu motive pictate. În secolul al XIV-lea în Italia au început să fie confecţionate piese de mobilier pictat în stil renascentist, care făceau parte din mobilierul comun. Piesele păstrate arată că decorul sculptat nu-l excludea pe cel pictat, cele două fiind utilizate în paralel. Răspândirea pe la noi al mobilierului pictat se datorează în special artiştilor străini, care au activat aici în cursul evului mediu.
Cel mai vechi exemplar de mobilă pictată datată, provine din satul săsesc Apold, fiind realizat în anul 1565. Decorul pictat, alături de valoarea estetică avea şi rolul de a acoperii neregularităţile care apăreau în cazul mobilierului realizat din lemn de esenţă moale, cum ar fi cel de brad. Mobilierul din secuime a fost realizat timp de secole din lemn de esenţă tare (stejar, fag), fiind decorat în exclusivitate cu motive geometrice, mai rar antropomorfe, sculptate sau incizate. Apariţia noului tip de mobilier cu decor pictat poate fi pus în legătură cu apariţia şi răspândirea gaterelor, care produceau cherestea de calitate superioară. Concomitent cu acesta au apărut meseria de tâmplar desprins din cel de dulgher. Începând cu secolele XVII-XVIII interiorul lăcaşelor de cult a fost prevăzut cu elemente decorative (tavan cu casete, galerii, baldachinul amvonului) sau piese de mobilier (bănci, scaune) cu decor pictat, realizat de către meşteri din împrejurimile Braşovului.
Un element specific al bisericilor din zonă (Ghelinţa – 1624, Zăbala – 1752, Mărtineni – 1754, Brateş – 1760, Saciova – 1761, Căpeni – 1767, Doboli de Sus – 1768, Calnic -1782, etc.) este tavanul cu casete decorat cu picturi care prezintă personaje sau istorii biblice, motive florale, coroane de flori etc.În secuime tâmplarii specializaţi în producerea mobilierului pictat au activat la început în centrele urbane (Târgu Mureş, Odorheiu Secuiesc, Târgu Secuiesc, Sfântu Gheorghe, Breţcu), meseria făcându-şi apariţia în mediul rural abia din secolele XVIII-XIX.
O excepţie este cazul localităţii Vârghiş, unde membrii familiei Sütő se îndeletniceau cu tâmplăria încă din secolul al XVI-lea, trecând la realizarea pieselor de mobilier pictat din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Încercând să satisfacă exigenţele gospodăriilor în limita posibilităţilor financiare, meşterii marcau mobilierul cu anul fabricaţiei şi cu motive ornamentale simple, ajungându-se ulterior la acoperirea integrală cu motive florale de factură gotică şi renascentistă, a întregii suprafeţe. Vopselele pe bază de minerale sau plante erau preparate de meşteri, acestea fiind înlocuite de la mijlocul secolului al XIX-lea cu vopsele de origine industrială, cum de altfel la finele secolului vopselele pe bază de tempera au fost înlocuite cu cele de ulei.
Mobilierul pictat a înlocuit în casele populare pe cel sculptat, realizat din lemn de esenţă tare, la cumpăna dintre secolele XVIII şi XIX, preponderent în zonele bogate în păduri de brad. Concomitent aceeaşi tendinţă s-a putut constata şi în cazul conacelor şi castelelor, unde mobilierul scump de stil vechi a fost înlocuit cu altul mai ieftin, dar având aceeaşi valoare estetică. Menţionarea în anul 1708 a unei „lădiţe pictate pentru cusut” sau al unei „dulap-etajeră pictată” în anul 1716, indică faptul că mobilierul pictat a devenit parte integrantă a interioarelor locuinţelor.
Elemente de stil
Piesele de mobilier pictat sunt una dintre cele mai spectaculoase grupuri de exponate din colecţiile muzeale din secuime, oferind totodată şi un bogat material de studiu privind evoluţia acestui tip de mobilier din această regiune. S-a putut astfel stabili, că în timp ce formele pricipale ale mobilierului au rămas neschimbate, iar datorită realizării fără şablon a decorului, nu există piese cu motive decorative asemănătoare.
Meşterii tâmplari s-au inspirat din motivele tradiţionale a microregiunii din care proveneau, uzanţă de la care se abăteau foarte rar. Perioade de glorie a industriei mobilierului pictat a fost mijlocul secolului al XIX-lea, când s-au format şi s-au statornicit stilurile specifice diferitelor regiuni, datorită cărora, originea pieselor de mobilier poate fi urmărită relativ uşor.
Mobilierul realizat în regiunea Odorhei au ca culori de fond diferitele nuanţe de brun, albastru sau verde, pe care a fost aplicat un decor foarte bogat, având un stil şi motive ornamentale aparte, constând din motive florale stilizate (boboci, garoafe, trandafiri, lăcrămioare, lalele sau margarete). Cel mai vestit centru de producţie a mobilierului din vechiul scaun Odorhei este satul Vârghiş, unde familia Sütő se îndeletniceşte de cincisprezece generaţii cu această ocupaţie.
Mobilierul realizat la Ceheţel are o tonalitate închisă, datorită fondului brun- şi verde-închis, fiind ornamentat motive florale de mici dimensiuni.
Pe valea Homoroadelor se găseau de asemenea mai multe localităţi cu ateliere însemnate de producţie a mobilierului. Piesele de mobilier realizate la Aldea (buchete de flori pe fond roşu închis) şi Mereni (tonalitate închisă, cu „arborele vieţii” sau buchete de flori pictate în casete), pot fi puse în legătură cu mobilierul confecţionat la Vârghiş.
Mobilierul de la Lueta avea o tonalitate de albastru foarte închis, aproape de negru, pe care au fost aplicat decor pictat cu roşu sau brun.
Motivele ornamentale de culoare roşie, albă şi verde ale mobilierului din Ciucul de Sus sunt caracterizate de sobrietate.
Mobilierul şi interioarele bogat ornamentate cu motive florale ale ceangăilor din regiunea Şapte Sate au fost inspirate de modele săseşti. Principalul centru de producţie se găsea la Purcăreni, unde au fost realizate piese de mobilier având fonduri albastre, verzi şi cafenii, alături de care au fost apreciate şi nuanţele de limoniu, portocaliu sau roşu.
Producţia de mobilier pictat din Trei-Scaune poate fi legat de mai multe centre, diferenţele dintre ele putând fi stabilite în special datorită lăzior decorate cu lalele, păstrate în număr relativ mare. Exemplarele realizate în secolul al XVIII-lea sunt de tonalitate închisă, având un decor relativ simplu constând din anul fabricaţiei sau dintr-un decor tripartit, în timp ce mobilierul realizat în prima jumătate a secolului al XIX-lea este caracterizat prin motive baroce, rococo sau empire. Între culorile de fond utilizate în regiune predomină albastrul închis, cafeniul şi verdele, peste care au fost pictate motive florale cu roşu, verde, alb sau galben, care acoperea toată suprafaţa.
Mobilierul realizat în împrejurimile oraşelor Sf. Gheorghe şi Tg. Secuiesc a avut culori şi motive ornamentale specifice, în timp ce în cazul celui realizat în împrejurimile Covasnei predomina fondul brun-roşcat sau verde. Decorul pictat al mobilierului din Trei-Scaune are la bază motivele florale: rodia sau bobocul, diferitele variante ale lalelei, trandafirul, lăcrămioara, garoafa. De asemenea apar şi motive solare, dar acestea sunt puternic stilizate asemănând cu motivele florale. Laleaua a reprezentat feminitatea, în timp ce inima a fost simbolul masculinităţii şi a dragostei. Un alt element component este arborele vieţii, realizată prin compoziţia buchetelor de flori şi a motivelor florale, reprezentând dorinţa de a trăi şi atitudinea pozitivă faţă de familie. Dintre centrele de producţie mai importante din regiune trebuiesc menţionate la Belin în scaunul Micloşoara, respectiv Tg. Secuiesc, Covasna, Ghelinţa, Cernat şi Arcuş. Identificarea centrelor de producere a mobilierului pictat este îngreunat de circulaţia în timp a pieselor, care au ajuns şi în localităţi îndepărtate datorită comerţului, mutărilor sau ca zestre, ajungându-se la un amestec al mobilierului de diferite stiluri regionale.
Tipuri de mobilier pictat
Dintre piesele de mobilier pictat cea mai mare importanţă i-a fost atribuite lăzii de zestre, care a făcut parte integrantă din viaţa femeii începând cu vârsta măritişului. Pe exteriorul lăzii, meşterii au trecut anul fabricaţiei, iar pe interiorul capacului numele celei pentru care a fost executată comanda. În ladă a fost păstrată zestrea, dar alături de aceasta mai puteau fi depuse în ea obiecte de îmbrăcăminte, alimente, iar într-un sertar special se păstrau documentele şi banii. Nişele din perete (téka) în care erau păstrate actele şi banii, erau acoperite cu panouri vopsite prevăzute cu uşi. O variantă evoluată a acestui tip de mobilier este dulapul de colţ, al cărei parte frontală a fost de asemenea bogat decorată. Dulapul-etajeră şi blidarul de perete era locul de păstrare a farfuriilor şi tăvilor. Alături de scaune şi bănci, în încăperi se găseau şi aşa numitele bănci-ladă, care ţineau locul dulapurilor, fiind utilizate atât pentru depozitare, cât şi pentru şezut.
Masa cu cămară sau masa secuiască, era o piesă de mobilier specific, de factură gotică, în al cărui corp se găsea un dulăpior, iar sub tăblie un sertar. În cazul paturilor decorul era aplicat doar pe cele două capete, datorită faptului că elementele longitudinale rămâneau invizibile, fiind acoperite de lenjeria de pat.
Alături de mobilierul de mari dimensiuni, interiorul era completat de piese mai mici (cuiere, leagăn, ceas de perete, solniţă) care erau de asemenea bogat decorate.
Mobila de Vârghiş (Vârghişul a fost în scaunul Odorhei nu în Trei-Scaune) Unul dintre cele mai importante centre de producţie a mobilierului din Transilvania este localitatea Vârghiş, unde de secole a fost confecţionat una dintre variantele cele mai exigente a mobilierului secuiesc. Formarea şi perpetuarea acestui stil unic se leagă de familia Sütő, care a creat un stil de mobilier propriu. Piesele realizate de către meşterii din familie sunt caracterizate de o tâmplărie de calitate, coroborată cu un decor realizat migălos, având o compoziţie şi coloratură echilibrată. Mobilele lor sunt caracterizate de fondul albastru deschis (albastru bisericesc) şi roşu-închis, pe care sunt pictate motive florale în culori stridente. Vopselele au fost realizate până la mijlocul secolului al XIX-lea din materia primă locală, după care au trecut la utilizarea vopselelor de fabrică.
Atelierul de la Cernat
În atelierul de tâmplărie al Muzeului Haszmann Pál de la Cernat, funcţionează o şcoală populară de artă, în cadrul căruia se pune un accent mare asupra realizării mobilierului pictat. Piesele de mobilier realizate din lemn de molid sau pin silvestru fără nod, sunt date după finisare cu o culoare de fond, care este vopsit în mai multe straturi pentru a acoperii integral suprafaţa, după care este planificat luându-se în considerare specificul local modelul simetric, care este desenat întotdeauna de sus în jos. Cele patru culori de bază folosite sunt: roşu-vişiniu, două nuanţe de albastru (închis şi deschis), respectiv verde. Vopselele utilizate provin din comerţ, deoarece acestea sunt durabile, şi mai rezistente la efectele luminii solare şi a umidităţii. Decorul este scos în evidenţă de contururile întărite. După uscare suprafaţa este tratată cu ulei, care stabilizează vopseaua, scoate în evidenţă nuanţele, făcând motivele vegetale să fie contrastante, de parcă „atunci s-ar fi deschis bobocii”.