Ca un om care parcurg mii de kilometri prin țară în fiecare lună, cu atât mai mult, acum în plină pandemie, când oamenii s-au dovedit că sunt îndrăgostiți în continuare de plimbare, de călătorii, de evadare din infernalul cotidian urban dar trebuie, în egală măsură, să respecte și regulile de izolare, m-am gândit cât de mult ar trebui România să se ocupe de ECOTURISM.
Dar ce este ecoturismul?
Aplicarea principiilor actuale de dezvoltare a turismului durabil în ariile naturale a condus la apariţia ecoturismului ca formă distinctă de turism, menită să respecte integritatea peisajelor naturale, a biodiversităţii ecologice, în concordanţă cu cerinţele anumitor segmente de turişti, care doresc să îşi petreacă vacanţa în natură.
Cu cât aceste resurse sunt mai variate şi mai complexe, dar mai ales nealterate de activităţile antropice, cu atât interesul turistic pentru ele este mai mare, iar activităţile turistice pe care le generează sunt mai valoroase şi mai atractive, răspunzând multor motivaţii turistice.
Și acum vine constatarea amară. În ciuda faptului că ţara noastră deţine un patrimoniu ecoturistic deosebit cu potenţial mare de valorificare, ecoturismul este încă un segment destul de îngust al pieţei turistice, confruntat cu numeroase probleme, cum ar fi:
Articolul continuă mai jos. Îți place?
Urmărește Colțișor de România și pe facebook
-slaba cooperare la nivel local;
-promovarea modestă la nivel naţional şi internaţional;
-existenţa unei oferte limitate, slab diversificate;
-slaba dezvoltare a infrastructurii specifice ecoturismului la nivelul ariilor protejate;
-migraţia forţei de muncă;
-nivelul redus de pregătire al celor angajaţi în domeniu etc.
Dezvoltarea activităţilor ecoturistice în cadrul comunităţilor locale şi în cadrul ariilor protejate implică o serie de beneficii socio-economice, respectiv:
– generează apariţia locurilor de muncă pe plan local (direct în sectorul turistic sau în sectoarele conexe);
– stimulează economia locală prin dezvoltarea infrastructurii şi a serviciilor turistice (servicii de cazare, alimentaţie, transport, facilităţi recreative, produse meşteşugăreşti şi servicii de ghidaj, suveniruri);
– stimulează economia rurală prin crearea sau creşterea cererii de produse agricole necesare asigurării serviciilor turistice;
– impulsionează dezvoltarea infrastructurii, fapt ce aduce beneficii în egală măsură şi populaţiei locale;
– stimulează dezvoltarea regiunilor periferice prin inserţii de capital;
– stimulează îmbunătăţirea relaţiilor interculturale dintr-o regiune. Adesea turiştii caută să cunoască tradiţiile şi obiceiurile specifice unei regiuni etnografice, iar comunitatea gazdă este astfel stimulată să revigoreze tradiţiile populare;
-în condiţiile unei dezvoltări normale, turismul poate duce la autofinanţarea mecanismelor dezvoltării de care pot beneficia administratorii ariilor protejate ca instrument pentru conservarea acestora;
– sprijină activităţile de conservare, prin convingerea guvernelor şi a publicului asupra importanţei arealelor naturale.
Aplicarea teoriei dezvoltării durabile în turism este un demers mai recent care a fost unanim acceptat de mai toate organizaţiile internaţionale şi naţionale. Încă din 1991 conceptul de turism durabil a fost definit de către Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii, Federaţia Mondială pentru Ocrotirea Naturii, Federaţia Europeană a Parcurilor Naţionale şi Naturale: ”dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul şi marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială şi economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale şi culturale şi pentru generaţiile viitoare”.
Conform Organizației Mondiale a Turismului, „dezvoltarea turismului durabil satisface necesităţile turiştilor prezenţi şi ale regiunilor-gazdă, în acelaşi timp cu protejarea şi creşterea şanselor şi oportunităţilor pentru viitor. El este văzut ca o modalitate de management a tuturor resurselor, astfel încât nevoile economice, sociale şi estetice să fie pe deplin satisfăcute, menţinând integritatea culturală, dimensiunile ecologice esenţiale, diversitatea biologică şi sistemul de viaţă.”
Conform aceleaşi organizaţii, noţiunea de turism durabil are în vedere 3 aspecte importante:
– calitate – turismul durabil impune o experienţă valoroasă pentru vizitatori, îmbunătăţind în acelaşi timp calitatea vieţii comunităţii gazdă, identitatea sa culturală, reducerea sărăciei, şi protejarea mediului;
– continuitate – turismul durabil asigură exploatarea optimă, continuitatea resurselor naturale pe care se bazează şi păstrarea culturii comunităţii gazdă, cu experienţe satisfăcătoare pentru vizitatori;
– echilibru – turismul durabil asigură un echilibru între nevoile industriei turistice, ale partizanilor mediului şi comunităţii locale, cu beneficii economico-sociale, distribuite corect, tuturor actorilor implicaţi.
Turismul durabil acoperă toate formele şi activităţile din industria ospitalităţii, incluzând turismul convenţional de masă, turismul cultural, montan, de litoral, balnear, de afaceri, rural etc.
Dezvoltarea durabilă în turism este o necesitate, iar legătura între turism şi mediu este mult mai puternică decât în cazul altor industrii. De multe ori turismul a creat efecte economice, sociale sau ecologice negative, iar contracararea acestora nu se poate realiza decât printr-un management profesional, care să atragă în procesul decizional toţi factorii implicaţi în dezvoltarea turismului.
Și fiindcă, articolul nostru trebuie să conducă la realizarea unui proiect practic ne-am gândit să vă prezentăm în serial cum se construiește de la zero o stațiune turistică cu profil ecoturistic. Un proiect coordonat de domnul Valentin Adrian Iliescu, cercetător științific la I.N.C.D.T. București și concretizat pentru zona Ciceu – Piricske din județul Harghita