Situat in partea nord-vestică a Romaniei, la granița cu Ucraina, Maramureșul este locul unde tradițiile strămoșești, portul popular și arta veche se păstrează ca nicăieri în altă parte a României.
De aceea punctul forte al turismului în Maramures este viața satului. Arhitectura maramureșeană tradiționaăa ocupă un loc însemnat în arta prelucrării lemnului din Romania și Europa, originalitatea satelor din zonă constând în porțile sculptate.
Acestea împreună cu bisericile din lemn creează spațiul cultural așezat pe ambele părți ale munților Gutâi – Țibleș.
La intrarea în orașul Sighetul Marmației, pe drumul dinspre Baia Mare, Muzeul Satului Maramureșean se alătură în 1981, Muzeului Etnografic al Maramureșului ca o secţie în aer liber.
S-a constituit ca o rezervaţie de monumente de arhitectură ţărănească, fiind opera comună a domnului Francisc Nistor şi a actualului director al instituţiei, domnul Mihai Dăncuş.
Muzeul Satului Maramureșean nu se putea afla altundeva decât pe „plaiul cu flori” și tărâmul de tradiție al Maramureșului. Inaugurarea muzeului s-a înfăptuit în urmă cu peste 35 de ani și de atunci și până acum inventarul său s-a îmbogățit de la deceniu la deceniu.
Muzeul Satului Maramureşean din Sighetul Marmaţiei se constituie ca o rezervaţie de monumente de arhitectură vernaculară din Ţara Maramureşului, selecţionate după criterii ştiinţifice, riguros elaborate, având ca bază tipologia construcţiilor pe subzone, evoluţia acestora în plan arhitectural şi ca sistem constructiv, totul în diacronie (pornind de la cele mai vechi construcţii găsite în teren) şi în sincronie (aşa cum s-au statornicit în cadrul aşezărilor şi s-au păstrat în majoritatea lor funcţionale până la data transferului în muzeu).
În cadrul satului-muzeu, casele şi gospodăriile au fost grupate pe principalele subzone ale Maramureşului istoric (Cosău – Mara şi Iza Inferioară până la Strâmtura, Iza Mijlocie, Vişeu – Borşa, subzona Tisei şi a bazinului Ruscova).
Prin structura sa, creează impresia unui sat tipic maramureșean.
În fermecătorul muzeu din Sighetu Marmației se află mai mult de treizeci de gospodării țărănești. Câteva dintre acestea cuprind și mobilierul original. Românul din alte regiuni ale țării, din Dobrogea sau din Oltenia, este tentat să considere că Maramureșul este omogen din punct de vedere al tradițiilor și al arhitecturii tradiționale.
Adevărul este că frumusețea Maramureșului este dată și de specificul subzonelor sale, cum ar fi bazinul Ruscovei, subzona Vișeu-Borșa, Iza Mijlocie ori Cosău-Mara.
Drumul Ţării, Uliţa Bisericii, Valea Morii, uliţe drepte şi întortocheate, poteci şi „prilazuri” alcătuiesc structura intimă a satului-muzeu şi toate converg spre un promontoriu pe care, ca în mai toate satele maramureşene, este aşezată biserica.
Fiind un sat maramureșean, biserica este construită din lemn. Și, bineînțeles, este extrem de veche. Datează din secolul al XVI-lea. A fost adusă de pe Valea Izei, de la Oncești. Aceasta nu înseamnă că a fost acolo încă de la construire. Inițial, biserica a fost a maramureșenilor din satul Criciova. Ei le-au dăruit-o celor din Oncești. Pictura bisericii datează din 1802 iar înăuntru se află două icoane pictate în 1639.
Pentru casele expuse in muzeu s-a folosit lemn cioplit de meșterii din zonă, și ilustrează locuințe tipice slave, evreiești, maghiare, germane și românești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Acestea sunt păstrate în condiții foarte bune atât în interior cât și pe exterior, împreună cu motivele originale de pe uși și inscripțiile în Chirilică și Arabă.
În majoritate, casele sunt construite din lemn (stejar și brad), cu fundații de piatră. Cele mai vechi au 2-3 încăperi. Cu cât ne apropiem de timpurile moderne, cu atât casele sunt mai complexe, ca alcătuire.
Acoperișurile sunt întotdeauna în patru ape, învelite fiind cu șindrilă sau cu paie. Un acoperiș de paie nu este ceea ce pare la prima vedere. „Croirea” sa necesita un meșteșug aparte pentru a nu-i îngădui apei să pătrundă și a rezista la intemperii, mai ales la furtună.