Este mare lucru când cineva are ideea să aducă recunoaștere, apreciere și respect unor oameni care au reprezentat cu cinste România, care, prin talentul și prestația lor au adus bucurie, mândrie și dragoste de a fi român pentru generații întregi de spectatori. Dintr-o asemenea idee s-a născut Muzeul Teatrului Național din București.
Este o istorie în imagini şi documente a Teatrului Românesc, de la origini şi până aproape de contemporaneitate. Muzeul reprezintă o călătorie în timp şi clarificarea multor aspecte legate de istoria zbuciumată a Teatrului.
El a fost iniţiat şi condus mulţi ani de George Franga, omul care a dorit foarte mult să adune de la actorii vârstnici şi de la rudele marilor actori, tot ce se putea găsi şi era semnificativ pentru trecutul teatrului românesc.
Astfel, s-a adunat o colecţie impresionantă de cărţi, manuscrise, tablouri şi alte diverse obiecte. În septembrie 1942, sub directoratul lui Liviu Rebreanu, s-a deschis primul sediu al Muzeului Teatrului Naţional, în corpul de clădiri de lângă Naţionalul de pe Calea Victoriei (actualul hotel Novotel, a cărui intrare reproduce cu fidelitate faţada fostului Teatru Naţional).
Mutat din loc în loc
După ce clădirea Teatrului Naţional din Calea Victoriei a fost bombardată în august 1944, muzeul nu a mai fost redeschis multă vreme. Patrimoniul acestuia este evacuat la Pucioasa, iar apoi este expus în două săli ale Liceului Sf. Sava din Bucureşti. Aici va rămâne până în 1952, când se mută în Pasajul Majestic – astăzi Teatrul Odeon.
După inaugurarea actualei clădiri a Teatrului Naţional, muzeul este deschis publicului între 1975 şi 1978. Timp de 12 ani, până în 1990, obiectele expuse sunt depozitate din nou în magazii. O nouă redeschidere a Muzeului TNB are loc în Foaierul Sălii Mari. Abia în iarna anului 2001, muzeul primeşte amplasarea actuală, iar obiectele rămân expuse în această variantă finală până în zilele noastre.
Articolul continuă mai jos. Îți place?
Urmărește Colțișor de România și pe facebook
Turul Muzeului Teatrului Naţional dezvăluie şi câteva lucruri mai puţin ştiute despre teatru.
Ştiaţi că…
– Mult timp a fost doar o clădire în proprietatea statului, concesionată câte unui mare actor, şi că mereu a dat faliment din cauza greutăţii de a întreţine un teatru de mărimea celui de pe Calea Victoriei?
– Ion Ghica, omul politic şi scriitorul, a organizat teatrul după modelul Comediei Franceze?
– Teatrul Național a funcţionat, după bombardamentele din anul 1944, pe rând, în sediile actualelor teatre Ion Creangă, Odeon şi Teatrul Mic, dar și în sălile de spectacole ale liceelor Sfântul Sava și Matei Basarab?
– TNB a avut 45 de directori până în prezent? Dintre ei îi amintim pe:
Muzeul prezintă o mare varietate de tablouri şi busturi ale actorilor şi personalităţilor implicate în lumea teatrului, dar şi obiecte precum cărţi, documente, costume sau recuzită din diverse piese de teatru.
Costum purtat de Maria Filotti în piesa “Fântâna Blanduziei”
Ochelari Sică Alexandrescu, regizor român format la şcoala realistă a lui Paul Gusty
Recuzită George Calboreanu în piesa “Apus de soare”
Istoria vechiului Teatru Național din București – Teatrul cel Mare cum i se spunea la vremea respectivă
În Bucureştii Vechi, de dinainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, Teatrul Naţionalse afla pe Calea Victoriei, una dintre cele mai vechi străzi din Capitală, unde în secolul al XIX-lea se găseau casele şi palatele celor mai importante familii din Bucureşti.
În perioada interbelică, strada se transformă într-un spaţiu aglomerat, cu o atmosferă cosmopolită, devenind loc de promenadă pentru toate categoriile sociale.
Prima clădire a Teatrului Național (Teatrul cel Mare din Bucureşti) a fost construită între anii 1846-1852, lângă Palatul Telefoanelor, după planul arhitectului vienez Joseph Heft, iar primul director a fost actorul Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca Caragiale.
Edificiul în stil baroc avea o sală de spectacole cu o capacitate redusă, fiind gândită iniţial pentru protipendadă, iar prima reprezentaţie are loc la 31 decembrie 1852 cu piesa „Zoe sau Un amor românesc”. Mai târziu, sala de spectacole a fost mărită pentru a cuprinde şi alte categorii de spectatori.
În 1864, Teatrul cel Mare devine instituţie publică de cultură când, printr-un decret semnat de primul ministru de atunci, Mihail Kogălniceanu, „s-a hotărât să se ia pe contul statului şi să devină instituţie naţională”.
În timpul Războiului de Independenţă, aici se organizează reprezentaţii în folosul soldaţilor răniţi şi pentru întreţinerea spitalelor, iar în timpul spectacolelor, publicul era ţinut la curent cu evenimentele de pe front. Piațeta din fața Teatrului cel Mare, cu birjele sale aflate în așteptarea clienților, conduse de muscalii scapeți, este o imagine emblematică a Bucureștiului interbelic.
În timpul bombardamentului german de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai exact pe 24 august 1944, clădirea Teatrului Naţional din Calea Victoriei este serios avariată. În ciuda studiilor realizate de mai mulţi specialiști, printre care și inginerul Emil Prager, studii care arătau că edificiul teatrului poate fi renovat cu o cheltuială minimă, Guvernul Petru Groza a decis demolarea clădirii, cu târnăcoapele, în 1947. Timp de aproape şase decenii, locul a rămas gol, o perioadă funcționând ca parcare pentru mașini.
În 2005, aici a fost construit un hotel de sticlă – Novotel – care are la intrare un portic asemănător cu cel al vechiului Teatru Naţional.