Un loc minunat și vara și iarna: Stâna de Vale

Am mai vorbit în treacăt despre această minunată stațiune turistică din România – Stâna de Vale – dar acum a venit momentul să vă vorbim pe îndelete de acest loc minunat din Munții Apuseni, din județul Bihor.

Amplasată la o altitudine de 1.100 m, pe Valea Iadului, Stâna de Vale este una dintre cele mai căutate stațiuni de odihnă din țară. Accesul cu mașina se face pe drumul Deva-Oradea care se ramifică din Beiuș spre Stâna de Vale (aproximativ 25 km) trecând prin localitatea Budureasa.

Având un aer puternic ionizat, Stâna de Vale este loc ideal pentru petrecerea unei vacanțe în mijlocul naturii, având o serie de atracții turistice, peisaje și trasee montane deosebite. O stațiune extrem de ofertantă atât vara cât și iarna.

Stațiunea Stâna de Vale oferă o serie de factori de tratament care atrag mii de turiști anual. Acești factori foarte buni pentru sănătatea oamenilor sunt apele oligominerale și feruginoase, bioclimatul tonic, caracterizat prin presiune atmosferică scăzută, radiația solara intensă și ionizarea crescută a aerului. Tratamentele sunt pentru afecțiunile endocrine, nevroză astenică și afecțiunile căilor respiratorii. Printre cele mai solicitate tratamente locale se numară fitoterapia (băile cu plante), electroterapia, masajul, sauna și gimnastica medicală. Efecte dovedite în timp au fost observate în cazul hipotiroidiei benigne și în cazul bolii Basedow, în stadiile I și II. De asemenea, nevroza astenică, afecțiunile căilor respiratorii, stările de debilitate, surmenajul, rahitismul și tulburarile de creștere la copii sunt alte afecțiuni ameliorate aici. Există și contraindicatii în cazul unor boli acute, al hemoragiilor abundente repetate, al bolilor grave ale sângelui (leucemii, anemia pernicioasă etc.), parazitoze, boli venerice în stadiu contagios, boli infectocontagioase, tumori maligne, stări casectice, psihopatii sau epilepsie. De asemenea, stațiunea nu este recomandata femeilor însarcinate în luna a III-a, în sarcinile patologice în orice luna și nici mamelor în perioada de alăptare. Stațiunea se recomandă în tratamentul asteniilor, unor dereglări endocrine (hipertiroidism benign, boala Basedov incipienta, dupa tratamente cu medicamente), dereglarilor respiratorii (neuroza respiratorie), organismului slabit, suprasolicitarilor fizice și intelectuale, anemiilor, rahitismului și dereglarilor de crestere la copii. Stațiunea este recomandată pentru toate vârstele.

În anul 1932, s-a construit o cale ferată cu ecartament îngust (98 cm) între halta Stȃna de Vale/Valea Iadului și stațiunea Stâna de Vale, pe o lungime de 42 km. Pe această linie circula un tren și un autobuz special. Se ușura, în acest fel, accesul la stațiunea Stâna de Vale. Stația terminus era în zona hotelului Excelsior din Stȃna de Vale. In anul 1958, în urma unei viituri de primăvară cauzată de topirea bruscă a zăpezilor, calea ferată îngustă a fost puternic avariată, iar ROMSILVA a decis demontarea ei și construirea pe traseul respectiv a drumului forestier existent și astăzi.

Stațiunea Stâna de Vale oferă turiștilor posibilitatea de a efectua excursii la Izvorul Minunilor, la Cascada Iadolina, drumeții montane pe 16 trasee marcate, deplasări la Peștera Urșilor, precum și o pârtie de schi dotată cu instalație de teleschi.

Amatorii sporturilor de iarnă şi iubitorii munţilor au ajuns în Stâna de Vale cel puţin o dată în viaţă. Prea puţini, însă, îi cunosc povestea, la fel de bine pitită în istorie precum e însăşi aşezarea între munţi.

Deşi a avut perioade faste, locul a devenit cunoscut în special pentru pârtia de schi, apele de izvor cu calităţi curative şi aerul sănătos, iar de câteva decenii şi prin modestia serviciilor oferite turiştilor.

Paradisul păstorilor

Locul pe care a fost ridicată staţiunea Stâna de Vale era cunoscut odinioară doar muntenilor, care locuiau în zonă şi îşi duceau viaţa păstorind ori lucrând lemnul. Aceştia, susţinea istoricul Titus Livius Roşu, „lucrau la fireze primitive şi cărau pe aici scânduri, şindrile, păzitorilor de păduri, numiţi şumani, păstorilor şi vânătorilor care au ajuns prin aceste locuri”. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, zona stârnise însă şi interesul cartografilor care realizau hărţi la comanda administraţiei habsburgice sau austro-ungare.

Stâna de Vale a devenit cunoscută după anul 1879, când un grup de beiuşeni în frunte cu judele administrativ (primarul) Ioan Boiţiu a decis să dezvolte şi să promoveze zona datorită proprietăţilor curative ale apelor minerale de aici. Locul, se spunea atunci, „este un adevărat paradis, un desen de natură spre salubritatea omenirii”, clima fiind una deosebită, iar aerul puternic ozonat şi cu raze ultraviolete intense.

Pe placul episcopului

După trei ani, episcopul greco-catolic al Oradiei, Mihai Pavel (foto), desfăşura o inspecţie în zona care avea statut de domeniu episcopal. Venind dinspre Padiş, ierarhul şi-a găsit adăpost la o stână de ciobani, fiind impresionat de valea găsită în vecinătatea acesteia. În scurt timp, din ordinul său, a fost ridicată prima construcţie – o locuinţă cu o cameră, bucătărie şi târnaţ.

În 1883 a fost construit şi un prim hotel, cu 9 camere, botezat Siberia. Un an mai târziu, alături era dat în folosinţă restaurantul Elisabeta. Rând pe rând, în anii următori amplasamentul a fost extins cu noi clădiri, între care o capelă, reşedinţa episcopală, un dispensar, oficiu poştal, o clădire destinată profesorilor care făceau excursii cu elevii, plus patru vile – Arcadia, Dori, Zona şi Aurora. Toate au fost legate de Budureasa şi Beiuş printr-un drum nou, pentru care s-au prestat în total 40.000 de zile/muncă. A fost perioada naşterii a ceea ce este în prezent Stâna de Vale, fără a avea încă statut de staţiune.

Odată cu edificarea a tot mai multe construcţii, autorităţile au identificat mai multe izvoare de ape minerale – Izvorul minunilor, Izvorul gemenii, Izvorul scălzilor, Izvorul clocotitor, Izvorul păcii, Izvorul eremitului, Izvorul profetului, Izvorul narcisului, Izvorul Pavel etc.

Pentru elite

„Baia de cură-climatică” se deschidea pentru public pe data de 1 iunie. Conform unui anunţ publicat în revista Familia în 1890, la acel moment existau 60 de „odăi” de cazare, iar în anul anterior petrecuseră o vacanţă acolo aproximativ 500 de persoane. Publicaţia arăta că „edificiile sunt clădite în stil frumos elveţian”, iar „în lunile iulie şi august e muzică permanentă şi în toate zilele comunicaţiune poştală”. Cazarea unui adult pentru o zi costa 2 florini, iar „o baie caldă cu lepedeu (n.r. – prosop) costă 25 cr. (n.r. – creiţari, subunitatea florinului); duşul rece gratis”.

Publicul care îşi petrecea vacanţa la Stână era în mare parte unul select. Între alţii, intelectuali precum Iosif Vulcan şi Aurel Lazăr, profesori, notari, jurişti, funcţionari publici şi bancheri, dar şi feţe bisericeşti poposeau aici la sfârşitul secolului XIX. Majoritatea erau români, motiv pentru care în restaurant se cântau în special cântece româneşti. La Stâna de Vale aveau loc şi întâlniri ale preoţilor greco-catolici şi ortodocşi, dar şi ale oamenilor politici români care se refugiau de ochii ageri ai autorităţior şi presei maghiare. Tot acolo, în 1898, a avut loc şi adunarea generală a asociaţiei culturale Astra.

Iosif Vulcan era un mare admirator al zonei, scriind despre aceasta atât în termeni elogioşi, cât şi critici: „Munţii Bihariei sunt bogaţi în locuri frumoase. Cu toate acestea, lumea încă nu le prea cunoaşte, căci căile de comunicaţiune practicabile, lipsind aproape cu desăvârşire, e foarte mic numărul acestora”. Între cei care au contribuit la realizarea unor trasee turistice şi s-au ocupat de promovarea Stânii de Vale, redactând un Ghid, a fost Czárán Gyula, care a publicat şi articole privind legendele locale, inclusiv cea despre Izvorul minunilor.

Staţiunea

În perioada interbelică, unicul proprietar al Stânei de Vale era Episcopia Greco-Catolică a Oradiei, care în 1928, conform istoricului Viorel Faur, a solicitat acordarea statutului de „staţiune climatică”, primit în toamna aceluiaşi an. La acel moment, staţiunea avea circa 25 de clădiri, majoritatea vile din lemn cu câte una până la opt camere, totalizând 150-200 paturi, plus două noi hoteluri – Belvedere, cu 13 camere şi Excelsior, cu 56 de camere – concepute pentru „pretenţiile cele mai gingaşe”. Toate clădirile erau iluminate electric, iar în zonă se putea vizita „lacul frumos cu păstrăvi şi gondolă”. Tot de atunci datează un apeduct de la Izvorul minunilor, un teren de tenis şi o popicărie.

Pentru facilitarea accesului, Episcopia a construit o cale ferată îngustă pe Valea Iadului, lungă de 42 kilometri, deschisă circulaţiei în 1932. Pe linie circula atât mocăniţa, cât şi un mini-autobuz pe şine. Cu maşina, drumul de la Oradea dura între două ore şi jumătate şi trei ore. De la Beiuş se putea lua şi o trăsură ce parcurgea în câteva ceasuri cei 25 km până în staţiune, înlocuită mai apoi cu un autobuz. În anii ´30, oferta turistică a staţiunii cuprindea drumeţii către Vârful Poiana, aflat la o altitudine de 1.627 m, la Peştera Meziad, la gheţarul de la Scărişoara, precum şi la cascadele Iadolina şi Moara Dracului.

Tot în perioada interbelică, la iniţiativa Universităţii din Cluj, aici a fost instalată o staţie meteorologică, fiind deschisă şi o secţie a Grădinii Botanice clujene.

Tradiţie cu fluctuaţii

Stâna de Vale a rămas o destinaţie de vacanţă favorită şi în perioada comunistă. O parte din vechile stabilimente au fost renovate, iar numărul turiştilor a crescut. După 1990, interesul pentru zonă s-a diminuat. Numărul locurilor de cazare s-a redus şi tot mai multe clădiri au fost lăsate în paragină până în ziua de azi. Pe Valea Iadului au răsărit între timp şi pensiuni, dar accesul în zonă a rămas dificil. Mocăniţa nu mai există, iar drumul forestier de pe acest tronson aşteaptă încă promisa modernizare.

Pârtia de schi din Stâna de Vale a fost modernizată în 2016, având acum o lungime de 680 m. Tot în 2016-2017, drumul Oradea – Beiuş, de unde se poate ajunge în staţiune, a fost reabilitat, dar cel către Budureasa rămâne în stare proastă. În prezent, aici mai funcţionează un singur hotel, Iadolina, deţinut de fraţii Ioan şi Viorel Micula, câteva pensiuni şi cabana Gaudeamus a Universităţii din Oradea, iar posibilităţile de agrement sunt reduse, practic, la plimbările cu ATV-ul sau la pas prin împrejurimi. Nici calitatea serviciilor de cazare şi masă nu este dintre cele mai ridicate, nici măcar comparativ cu alte staţiuni modeste din ţară.

Ca urmare, dintr-o staţiune din cele mai căutate, Stâna de Vale a ajuns un loc mai mult pustiu. Renaşterea sa depinde de investiţii, atât din partea autorităţilor publice, prin crearea unor drumuri de acces de bună calitate, cât şi prin iniţiativă privată, care însă depinde de infastructură. Până la un nou miracol, cum a fost înfiinţarea şi rapida dezvoltare a staţiunii în urmă cu peste un secol, rămâne să ţinem minte că Bihorul are o bijuterie care nu străluceşte nici pe departe cum ar fi posibil…

Izvorul Minunilor este unul dintre izvoarele minerale din România, aflat în stațiunea Stâna de Vale din județul Bihor. Izvorul este situat lângă un drum turistic ce pornește din Stâna de Vale, fiind vizibil de departe și foarte ușor accesibil. Se prezintă sub forma unui jet de apă cu debit mare ce își face apariția dintr-un bolovan, apoi coboară sub forma unor mici cascade și ajunge într-o baltă înconjurată de pietre, aflată lângă drum. Accesul la bolovanul de unde apa își face apariția se face pe două scări, de o parte și de alta a izvorului, iar accesul propriu-zis către izvor se face pe Valea Iadului, spre stațiunea Stâna de Vale, unde izvorul se află situat. Apa izvorului este una plăcută la gust, cu numeroase efecte terapeutice.

Cascada Iadolina este situată pe Valea Iadului, chiar în apropierea drumului forestier ce pornește din Stâna de Vale spre Barajul Leșu. Cascada se află la egală distanță de Lacul Leșu și de Stâna de Vale, o distanță de aproximativ 11 km. Drumul forestier nu este unul foarte prietenos întrucât are pe alocuri rupturi de asfalt, iar pentru o mașină cu garda la sol joasă ar putea pune dificultăți. Dacă se dorește parcurgerea pe jos, traseul este destul de lejer, dar destul de lung, ar putea dura pana la 4 ore doar dus, dar pe drum se mai pot vizita și alte cascade renumite.

În apropierea acestui drum forestier mai sunt situate și alte 3 cascade: Cascada Vălul Miresei, Cascada Săritoarea Ieduțului și Cascada Miss.

Cascada Iadolina nu are o cădere de apă foarte mare, dar compensează prin debit și frumusețe.

Peștera Urșilor a fost descoperită în 1975, cu ocazia unei dinamitări executate la cariera de marmură din zonă. Este unul dintre principalele obiective turistice ale Munților Apuseni, ea aflându-se în județul Bihor, în imediata apropiere a localității Chiscău, comuna Pietroasa. la o altitudine de 482 m.

Peștera Meziad este o peșteră mare, fiind una dintre primele peșteri amenajate și mult timp una dintre cele mai lungi peșteri din România (4.750 m lungime cu mai multe nivele) fiind situată în județul Bihor pe Valea Meziadului în regiunea sud estică a Munților Pădurea Craiului și zona de vest a Munților Apuseni. Peștera Meziad este declarată monument al naturii și rezervație speologică, fiind de-a lungul timpului cercetată intens de specialiști. În anul 1921 a fost vizitată de o echipă de geologi având în frunte pe renumitul speolog român Emil Racoviță. Peștera Meziad a fost reamenajată în anul 1972 și deschisă turismului. Aceasta este inclusă în situl de importanță comunitară Defileul Crișului Repede – Pădurea Craiului.

Legenda spune că în vremurile de demult, oamenii nu trăiau în sat, ci în peșteră.

Padiș este o zonă turistică din sud-estul județului Bihor, aflată la o altitudine medie de 1.200 m, ce prezintă un platou străbătut de o amplă rețea hidrografică (alcătuită din pâraiele Ponor, Valea Izvorul Ursului, Pârâul Sec, Gârjoaba, Valea Boghii, Valea Arsurii, Valea Renghii, Valea Trânghiesti, Rădeasa, Valea Galbenei, Valea Bulzului) și un relief cu ponoare (doline), abrupturi stâncoase, peșteri, avene, măguri, chei și poiene.

Cetățile Ponorului este unul dintre cele mai mari omplexe carstice din România, aflat în Munții Apuseni, zona Padiș. Numit și Everestul speologiei române, complexul carstic de la Cetățile Ponorului a fost menționat pentru prima data în 1886 de către Nagy Sandor. În 1929 R. Jeannel și Emil Racoviță cercetează zona intrării. Primii 300 m ai galeriei active au fost explorați de echipa Institutului de speologie din Cluj în 1949. Din 1951 este cooptată și echipa de alpiniști ai AS Armata Brașov condusă de Emilian Cristea. În competiție intră și o echipă de speleologi francezi. În mai multe expediții este explorată galeria activă. În 1957 este atins sifonul final. În alte două intrări din 1972, echipa de alpinism de la A.S. Armata-Brașov, reușește escaladarea peretelui final de peste 100 m înalțime, fără ca să găsească o continuare. Speologii din Ștei sunt cei care au eliminat multe semne de întrebare de pe harta Cetăților. Explorările continuă.

Peștera Cetățile Ponorului poate fi vizitată. atât zona de suprafață cât și galeria subterană până la Sala Taberei cu mijloace de iluminare și cizme de cauciuc. În continuare, galeria activa poate fi parcursă de echipe de speologi experimentați și necesită costume impermeabile, barci de cauciuc, cizme, corzi, coboratoare, blocatoare…