Palatul Kretzulescu (Palatul Crețulescu) este o clădire istorică din centrul Capitalei, în imediata vecinătate a Parcului Cișmigiu. Clădirea, a cărei arhitectură impresionează prin spectaculozitate, este în prezent în administrarea Ministerului Educație și Cercetării, fiind din data de 21 septembrie 1972 sediul UNESCO – CEPES – Centrul European de Învățământ Superior al UNESCO.

Palatul Kretzulescu este o clădire monumentală proiectată de faimosul arhitect Petre Antonescu în stilul Renașterii franceze cu influențe baroce. Petre Antonescu a fost unul dintre cei mai prolifici arhitecți români, pedagog, planificator urban, restaurator de monumente istorice și academician român, care s-a impus printre personalitățile de frunte ale școlii de arhitectură românească, marcând activitatea arhitecturală din prima jumătate a secolului al XX-lea prin promovarea unui stil arhitectural neo-românesc. În 1945 a devenit academician.

Lucrarea a demarat în 1902 la comanda unei doamne din elita boierească – Elena Kretzulescu – descendentă a două familii boierești importante din Țara Românească.

Elena Filipescu Kretzulescu

Elena Kretzulescu – fiica Mariei Filipescu și a vornicului Constantin Kretzulescu – născută în 1857 la Paris, a moștenit terenul și casele din Bucuresti ale tatălui său, construite în 1718. Acesta este terenul pe care ea a comandat arhitectului Antonescu construirea palatului din imediata vecinătate a Parcului Cișmigiu.

Ridicarea palatului s-a desfășurat pe o perioadă de doi ani.

Articolul continuă mai jos. Îți place?

Urmărește Colțișor de România și pe facebook

Nu intrăm în detaliile tehnice. Palatul a fost gata în doi ani, fiind cea mai importantă lucrare a arhitectului Petre Antonescu.

“Remarcabilă este faţada dinspre Grădina Cişmigiu. Care se particularizează prin turnul său şi prin monumentala scară exterioară. Mansardele înalte ale clădirii, acoperite cu ardezie accentuează eleganţa palatului. (…)” . Iar legătura casei cu parcul din jur era descris astfel de arhitectul Petre Antonescu : ”În vederea unei orientări cât mai ample spre soarele, aerul şi liniştea grădinii, s-au amenajat două rănduri de terase, începând de la nivelul lacului care mărgineşte terenul. În continuarea acestor terase se urcă şi se deschid rampe, scări, balcoane şi logii cu efecte variate, urmărind un pitoresc deschis şi primitor.”

Palatul şi parcul formau o lume minunată. Acelaşi Flamin Chessaru scria: ”Paşii cari călcau altădată dincolo de grilajul parcului de aristocratică izolare, pe aleile ce şerpuiau prin cele două hectare de gazon şi plantaţii savante, aveau totuşi impresia de a păşi pe latifundii. Desimea brazilor lărgea dimensiunile prin întortocheri şi luminişuri neaşteptate, singuratatea absolută procura acel repaos şi sclipire pentru puţinele perechi cari se preumblau sau râdeau în jocurile pe care le înjghebau cavalerii de mult şi pentru totdeauna decedaţi. Era un scoc, o peşteră a cărei sălbăticie fusese cu artă frezată de meşterul adus special din Germania.”

În  aripa dreaptă a palatului, Elena a dorit să fie o seră. În zona de apus a curţii  erau grajdurile, spălătoria, camerele pentru personalul de serviciu.
Pentru Elena, basmul cu palatul s-a încheiat la 1927. Avea multe datorii şi a trebuit să îşi vândă visul. În palatul său au fost, pe rând, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Muzeul de Artă Religioasă, Consiliul General al Sindicatelor din România, Centrul European de Învăţământ Superior.
 Acum, Palatul aparţine Ministerului Educaţiei Naţionale(MEN). “Clădirea se afla într-un litigiu şi am făcut demersurile necesare să o recuperăm, ne-a declarat domnul Gabriel Leahu, secretar general al MEN. Vrem să punem clădirea în valoare.”.

Palatul Elenei Kretzulescu ar putea să-şi redobândească o fărâmă din eleganţa şi nobleţea de altădată.

Iubitoare a naturii și florilor, Elena Kretzulescu a construit în aripa dreaptă a palatului o seră. Scara monumentală a palatului ducea într-un parc mare, amenajat după gusturile Elenei Kretzulescu. “În jurul palatului, Elena Kretzulescu a amenajat un parc în suprafață de aproape două hectare, cu terase, fântâni arteziene, bazine, izvoare și poduri.”] (actualul parc Cismigiu) Grajdurile se aflau în partea de vest a palatului, unde se găseau și spălătoria și camerele pentru personalul de serviciu.

În anul 1927 Primăria Capitalei a cumpărat palatul de la Elena Kretzulescu, în vârstă de 70 ani, care nu mai putea să-l întrețină.

În anii următori palatului de către Primărie, spațiul a adăpostit Muzeul de Artă Religioasă. Nu se cunosc detalii despre ce s-a intamplat cu Palatul în perioada comunistă – 1948-1972 – în afara mențiunii că ar fi găzduit “diverse instituții”.

Astăzi Palatul Kretzulescu nu este deschis publicului. este o instituție cu birouri, cu funcționari, cu dosarea îngrămădite pe rafturi.

Să vedem cum descria un gazetar al vremii falnicul Palat Kretzulescu.
Jurnalistul Flamin Chessaru scria în revista Ilustraţiunea română, la 8 martie 1933 despre Palatul Kretzulescu, text preluat de cercetătorul asiduu al istoriei palatelor din Bucureşti, Narcis Dorin Ion în volumul său “Palate din Bucureşti”, (pagina 187, Editura NoiMediaprint, 2013).

“Iar dincolo de zidurile cu acoperişuri crenelate şi strălucitoare, bănuiai o viaţă care, pentru acele vremuri mai ales, nu putea să fie a multora. Din hall-ul larg boieresc pătrundeai în mulţimea saloanelor din jur sau urcai pe scara de nuc masiv într-un etaj unde capriciul unui arhitect pătimaş lăsase în fiecare colţ de zid o surpriză. Gobelinuri fine şi, în acelaşi timp, uriaşe acopereau unul singur un perete întreg, iar mulţimea covoarelor imaterializa paşii omului. Tapete de mătase alinau privirile nostalgice, în timp ce plafoanele reprezentau cea mai de seamă bogăţie a interiorului, cu încrustări şi auriri în cari Renaşterea îşi dă mâna cu Bizanţul. Erau draperiile cari cufundau totul în noapte, argintăriile cu toată arta Levantului, tablourile cari reprezentau boieri bărboşi, cu caftane uriaşe, fanarioţi cu părul aranjat în reliefuri de metal. Pretutindeni risipă de bibelouri, figurine, ceasornice de toate mărimile, de la pendula grea de stejar până la  jucăria fină a porţelanului de Saxa. Toate păreau aievea şi te-ai fi temut că o să dispară în curând prin fragilitatea lor aparentă, asemeni unor umbre chinezeşti. Sfeşnicele şi mobila lăsau să se întrevadă supleţea acelui empire pe care astăzi nu îl mai întâlneşti decât în ilustraţiile enciclopediilor de artă. Feeria nu se oprea aici.  Scara monumentală ducea într-un parc fabulos, amenajat după gusturile stăpânei – Elena Kretzulescu. În jurul palatului, Elena Kretzulescu a amenajat un parc în suprafaţă de aproape două hectare, cu terase, fântâni arteziene, bazine, izvoare şi poduri.” (”Palate din Bucureşti”, pagina 190).

Astăzi, Palatul Kretzulescu, de pe Calea Ştirbey-Vodă, numărul 39, a rămas cu o grădină mică, departe de minunea de la începutul secolului al XX-lea. Restul a fost modificat, distrus sau integrat în actualul Parc Cişmigiu.