Meşteşugurile tradiţionale, moştenite de la străbuni, sunt păstrate sau reînviate în tot mai multe familii harghitene, care doresc să transmită mai departe tradiţia olăritului, a sculpturii în lemn, a ţesăturilor sau a împletiturilor din pănuşe şi nuiele.

Porțile tradiționale

În Harghita, multe gospodării și-au păstrat autenticitatea. Porțile sculptate tradițional în lemn, cu elemente decorative moștenite din bătrâni, te întâmpină în fiecare localitate.

Poarta secuiasca tradițională este definită de literatura etnografică maghiară ca fiind aceea poartă sculptată din lemn, având trei stâlpi verticali înalți, uniți în partea superioară de o grindă orizontală acoperită cu șindrilă. Ea adăpostește două intrări: o intrare mică, pentru oameni, și o intrare mai mare, prin care trec căruțele și animalele. Prin secolul al XVII-lea au apărut variantele de porți cu porumbar deasupra. Nu toate porțile însă sunt locuite de porumbei, porumbarul reprezentând un simbol. Păsările reprezentau sufletele celor adormiți ai casei, și citind articole despre porțile secuiești, o bătrânică își amintea cum foloseau porumbarul ca adăpost pentru ploaie când erau copii.

Poarta secuiasca se deosebește de poarta maramureșeană prin stilul lor diferit. Simbolul principal sculptat pe porțile secuilor este laleaua, pe când la prțile maramureșenee găsim simboluri antecreștine cum ar fi funia, nodurile, pomul vieții, rozetele solare, dar o să vă povestesc altă dată mai multe despre asta. Mai sunt și alte motive florale sau geometrice pe poarta secuiască, iar unele dintre ele sunt pictate în culori vii.

Printre motivele florale – de multe ori, numărul impar al casei fiind reprezentat pe poartă prin tot atâtea flori sau fructe sculptate -, păsări, soare și lună (aproape omniprezente), descoperi și câteva mesaje. Grinzile porților au gravate anul construirii și numele gazdei.

Articolul continuă mai jos. Îți place?

Urmărește Colțișor de România și pe facebook

Producerea obiectelor artizanale din ceramică, lemn și iască – Corund

Satul Corund este un adevărat centru al olăritului, renumit pentru obiectele din lut pictate în albastru, rosu sau verde, cu o artă care a depășit demult granițele țării.

Materia primă pentru olărit, lutul de bună calitate, se extrage de lângă pârâul Săcădat, care curge pe partea vestică a satului.

După ce lutul a fost bine frământat cu puțină apă și s-a curățat de impurități, se taie fâșii și se modelează pe roata de olărit, până ce capătă forma dorită. După câteva zile, se bagă la cuptor.

Vasele de Corund sunt pictate de meșterii populari, cu desene florale și zoomorfe stilizate. Ceramica poate fi albă, maro, albastră (cobalt) sau multicoloră.

La atelierul de iască

Prelucrarea iascăi era un meșteșug practicat cândva de peste 70 de familii din Corund, iar astăzi, de doar 6 familii.

Se curăță coaja și imperfecțiunile; coaja este tare și nefolositoare, iar curățarea se face cu un fel de seceră. Urmează tăierea ei în „felii”; aici intervine experiența, meșterul știe să o felieze în funcție de creștere, lucru indicat de culoarea ei.

Mai departe, felia de iască trebuie întinsă bine. Se bate un pic cu ciocanul, iar din acest punct se întinde foarte mult cu mâna.

Cu ajutorul formelor și a fierului de călcat, din iasca uscată se vor crea obiecte nu doar practice, dar și frumoase.

Mobilier pictat

Judeţul Harghita reprezintă zona cea mai estică a mobilierului pictat, răspândit, de altfel, în toată Europa.

În numeroase case se mai găsesc colţarul şi almarul cu motive florale, lada cu lalele, patul cu tăblia pictată, masa cu cameră, laviţa cu spetează crestată, scaunul ţărănesc “cu coc”, armăroiul.

Pe Valea Homoroadelor se mai face şi azi mobilier pictat.

Pe alocuri se mai găsesc hambare din fag, cioplite, precum şi lăzile de zestre. Mai bogate în astfel de obiecte sunt părţile Şiclodului, Căpâlniţei, Casinului, Vrabiei, aici aflându-se în trecut şi centrele de confecţionare a hambarelor. Principala trăsătură caracteristică a acestor lăzi o reprezintă ornamentele lor în linii drepte.

Ţesutul, torsul, cusutul, bătutul dantelelor

Ţesutul şi torsul reprezintă până în zilele noastre una dintre cele mai răspândite îndeletniciri casnice. La Sândominic, Frumoasa, Corbu, pe Valea Trotuşului, in casele ţărăneşti se fac acele pături groase, călduroase, moi – după dărăcit – numite cergi.

Covorul, pătura, cuvertura, păretarul, făcute din lână toarsă şi vopsită, împodobite cu alesături, sunt deopotrivă cunoscute şi răspândite pe ambele părţi ale masivului Harghita.

Broderiile de un colorit extrem de bogat de pe Valea Mureşului, pe lângă faptul că reprezintă frumuseţea portului popular local românesc, se găsesc şi pe prosoapele, şerveţelele, pernele ornamentale atât de căutate.

Împletitul pănușilor de porumb

În trecut, pănuşile de porumb erau intens utilizate în confecţionarea rogojinilor, saltelelor, a aşternutului de pat, a coşurilor de diferite tipuri, mărimi şi întrebuinţări, a poşetelor, cutiuţelor.

După cules, la curăţarea porumbului se separă pănuşile potrivite, cele lipite de boabe, apoi se usucă la soare şi se leagă. Snopii astfel formaţi se agaţă într-un loc aerisit, uscat, în aşa fel încât să se evite apariţia mucegaiului. Înainte de prelucrare, pănuşa se umezeşte.

Toate obiectele sunt lucrate pe o ramă proprie din lemn, care a fost desenată şi fixată în prealabil pe o formă. Arta răsucirii porneşte de la un cui, continuă la un altul şi tot aşa, până apare o „ţesătură” cu forma dorită. După ce obiectul se usucă pe ramă, se trag cuiele şi se scoate de pe formă.

Kürtöskalács

Cel mai larg răspândit desert în Ținutul Secuiesc și deja în multe alte locuri din România este „Kürtöskalács”, care şi-a primit numele de la hornul sobei, întrucât secuii numesc hornul sobei „Kürtőcső”.

Astfel, „Kürtöskalács” este de mărimea lemnului de foc de sobă, prăjitura ce respectă inclusiv diametrul acestuia. Aşadar, „Kürtöskalács”, este numit acel aluat dospit care este învârtit în jurul unui lemn cilindric, ce este rostogolit în zahăr, iar în timpul coacerii zahărul se topeşte căpătând o culoare de caramel, dând strălucire prăjiturii.