Constantin Brâncuşi, unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, s-a născut la 19 februarie/2 martie 1876, la Hobiţa, în judeţul Gorj, fiind cel mai mic dintre cei cinci copii ai Mariei şi ai lui Nicolae Brâncuşi.
Potrivit site-ului crestinortodox.ro, artistul afirma: „Eu am vrut să înalţ totul dincolo de pământ. Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar şi pentru cei orbi. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată.”

Imaginea satului natal a fost păstrată cu sfinţenie de marele artist, mărturisind că „nu aş fi fost nimic şi nu aş fi dăltuit nimic fără Hobiţa, fără porţile şi fântânile ei, care au însemnat, pentru mine, o adevărată Academie de Belle-Arte“.

Sursa principală de inspiraţie a artistului o reprezintă arta populară românească, el reuşind să îmbine simplitatea acesteia cu rafinamentul avangardei pariziene. Personalitate marcantă în mişcarea artistică modernă şi unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, Constantin Brâncuşi a acordat o importanţă deosebită luminii şi spaţiului, acestea devenind trăsături caracteristice ale lucrărilor sale.

Constantin Brâncuşi s-a născut într-o casă construită în întregime din lemn.
În 1883, a plecat pentru prima dată de-acasă, fiind găsit de mama sa la Târgu Jiu şi readus în satul natal. A urmat prima clasă primară la Peştişani – Gorj, apoi la Brădiceni. De mic copil, obişnuia să plece de acasă, petrecând ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.

Mama şi-a dorit foarte mult ca fiul ei să devină preot în satul natal, însă n-a apucat să-şi vadă feciorul propovăduind Cuvântul Evangheliei şi gospodar de frunte, la casa lui, înconjurat de copii, aşa cum era obiceiul în viaţa ţăranului român.

Doi dintre strămoşii marelui artist, doi preoţi văduvi, care mai târziu au îmbrăcat schima monahală sub numele de Ilie şi Cleopa, au ctitorit Schitul Locurele, de lângă Mănăstirea Lainici din judeţul Gorj. Nu a avut urmaşi, refuzând să se căsătorească pentru a-şi păstra deplina libertate de acţiune şi de creaţie. A avut, în schimb, fii spirituali, care „i-au dus în cele patru vânturi zestrea artistică şi spirituală“.

Temperament iscoditor şi neliniştit, stăpânit de o puternică dorinţă de independenţă, pleacă foarte de timpuriu de acasă. Având doar 7 ani, părinţii l-au găsit „fugit în lume“, la Târgu Jiu, unde se angajase la o boiangerie, şi ca ucenic la o tâmplărie.

La numai 13 ani (1893), vine la Craiova, angajându-se la prăvălia vestitului negustor Ion Zamfirescu, în a cărui casă este găzduit pe perioada studiilor. Aici, în puţinele clipe de răgaz pe care le avea la dispoziţie, reuşeste să cioplească, dintr-o lădiţă de portocale, o vioară, la care, după ce-i pune cele patru strune, cântă cu îndemânare. La prăvălia lui Zamfirescu îşi câştigă primii admiratori, la îndemnul cărora, în toamna anului 1894, se înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din oraş. Domeniul pe care se specializează este sculptura lemnului (din această perioadă datează câteva sculpturi din lemn: o casetă, un dulap, două rame în stil rococo, după moda vieneză a timpului). În timpul studiilor este susţinut financiar de epitropia Bisericii Madona Dudu din Craiova şi în special de Toma Marocneanu, unchiul lui Nicolae Titulescu şi epitrop al Bisericii Madona, care locuia nu departe de Şcoala de Arte şi Meserii unde l-a remarcat. Singura condiţie era aceea de a cânta în strana bisericii, el având o voce foarte frumoasă. Întâlnirea cu această şcoală şi cu cetatea Băniei o va numi, metaforic, „Minunea întâie a vieţii mele. La Hobiţa, în Gorj, m-am născut, dar la Craiova, pentru a doua oară“. În anul 1898, termină cu succes cursurile Şcolii de Arte şi Meserii şi se îndreaptă către Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti. Pasiunea sa pentru muzică nu se stinge nici în timpul facultăţii, el fiind pentru o perioadă membru al corului „Carmen“, condus de D. G. Chirescu. Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viorii din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el s-a înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.

A urmat Școala de Arte şi Meserii din Craiova, între anii 1894-1898, perioadă în care a fost şi cântăreţ la Biserica Madona Dudu. În vacanţa de vară a anului 1897, a călătorit la Viena, unde a lucrat în secţia de finisare artistică a unei fabrici de mobilă. La întoarcerea în Craiova, a modelat bustul lui Gheorghe Chiţu, fondatorul şcolii, pe care l-a expus, la 18 octombrie 1898, la Expoziţia regională de la Craiova.

S-a mutat apoi la Bucureşti, unde a absolvit Școala de Belle-Arte, în 1902. timpul studenţiei la Bucureşti îl are ca profesor pe Ion Georgescu, iar printre colegii săi s-au numărat: Fritz Stork, Dimitrie Mircea, Gh. Tudor. O duce destul de greu, iar puţinii bani pe care-i moşteneşte din vânzarea părţii sale de moştenire de la Hobiţa îi foloseşte pentru înscrierea la şcoală. Este nevoit să se angajeze lucrând după cursuri ca spălător de vase la o braserie situată pe strada Câmpineanu. Student sârguincios şi disciplinat, a atras atenţia profesorului său, care l-a remarcat, apreciindu-l pentru talentul său deosebit. Printre lucrările din timpul studenţiei se numără: Vitellius, bustul cunoscutului om politic oltean Gheorghe Chiţu, ambele executate în 1898, un Cap al lui Laocoon, în 1900, precum şi un Ecoşeu, răsplătit cu o medalie de bronz. Auzind de succesele sale, reprezenţanţii epitropiei Bisericii „Madona Dudu“ şi Consiliul Judeţean Dolj îi acordă tânărului artist, în anul 1900, o bursă anuală în valoare de 150 de lei. La 27 de ani i se încredinţează cea dintâi comandă pentru un monument public: bustul generalului Carol Davila.

În 1903, tot prin mijlocirea medicului Dimitrie Gerota, i s-a cerut să realizeze bustul medicului Carol Davila, care avea să fie aşezat în curtea Spitalului Militar Central, din Bucureşti, în 1912, reprezentând singurul monument public al lui Brâncuşi din Bucureşti .

Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franțaa, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.

Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:

”Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor.

Drumul din București spre Paris l-a dus mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață”.

Din Viena a plecat în 1904 spre Munchen, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Pariss pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.

În 1904 părăseşte România „fără alte mijloace decât cunoştiinţele însuşite“, iar după o lungă călătorie prin Austria, Ungaria şi Elveţia ajunge în capitala Franţei. Deşi la început mijloacele de vieţuire de aici au fost anevoioase, lucrând şi ca ospătar, norocul îi surâde din nou tânărului artist, care primeşte o bursă din partea Ministerului Instrucţiunii Publice, la propunerea ambasadorului României la Paris, Grigorie Ghika. Face parte din rândul membrilor Asociaţiei „Cercle des etudiants roumains“ alături de: George Enescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Nicolae Dărăescu, Camil Ressu.

Foarte importantă pentru cariera tânărului artist este experienţa pe care o are în atelierul celebrului sculptor francez Rodin. Avea doar 30 de ani. Aici îl cunoaşte printre alţii şi pe Henri Coandă, cu care va lega o strânsă prietenie.

Ştiind că „nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, Brâncuşi părăseşte atelierul maestrului său la data de 27 martie 1907, pentru a-şi deschide propriul atelier. Este momentul în care artistul român trăieşte întoarcerea cu faţa către izvoarele folclorice. De acum înainte va începe cascada marilor realizări artistice: „Ansamblul de la Buzău“, „Rugăciunea“ (operă care marchează „momentul depăşirii influenţei lui Rodin“), „Sărutul“, „Cuminţenia Pământului“. Toate aceste lucrări îl vor impune pe Constantin Brâncuşi pe piedestalul lumii artistice.

În limba egipteană, cuvântul sculptor înseamnă „creator“. Pentru marele maestru Constantin Brâncuşi, acest epitet se potriveşte cel mai bine, el fiind considerat demiurg al unui univers artistic unitar, articulat şi armonios în toate etajele sale: „Artistul trebuie să ştie să scoată la lumină fiinţa din interiorul materiei şi să fie unealta care dă la iveală însăşi esenţa sa cosmică într-o existenţă cu adevărat vizibilă. Arta nu face decât să înceapă continuu“, spunea odinioară marele artist, subliniind rolul novator al artei şi rolul demiurgic al artistului.

Din 1910 renunţă la modelaj şi pictură, pentru a practica cioplitul direct. Una dintre operele lucrate acum este „Sărutul“ („La Baiser“). Printre lucrările de mare valoare ale artistului mai amintim: „Muza adormită“ (1909), „Pasărea măiastră“ (1910), „Prometeu“ (1911). Lucrează mai apoi la o nouă operă, „unul dintre cele mai celebre şi cuprinzătoare portrete ale secolului XX“, aşa cum spunea A. H. Barr, „Mademoiselle Pogany“, lucrare ce a avut-o drept muză pe celebra pictoriţă Margit Pogany. „Poetul formelor cioplite“ construieşte o vastă operă cu un complex caracter tematic. 1918, marele artist realizează,

„Poetul formelor cioplite“ construieşte o vastă operă cu un complex caracter tematic. În 1918, marele artist realizează, În memoria eroilor căzuţi în timpul Primului Război Mondial, prima versiune în lemn a „Coloanei fără şfârşit“.

Abia în anul 1937, după ce fusese curtat de însuşi maharajahul Yeswant Raotolcar Bahadur, care dorea să-i construiască un templu, artistul se întoarce în ţară la invitaţia Aritinei Tătărăscu, preşedinta Ligii Femeilor Gorjene, pentru a executa Monumentul de la Târgu Jiu, proiect început încă din 1918.

Astfel, realizează tripticul „Masa Tăcerii“, „Poarta Sărutului“ şi „Coloana fără sfârşit“ (1937-1938). Pe lângă binecunoscuta temă populară, care se face simţită în mai toate operele marelui artist, ansamblul de la Târgu Jiu îmbracă şi o dimensiune spirituală: exprimarea sentimentului cosmic manifestat prin reunirea celor patru elemente fundamentale ale lumii – apă (pornind de la râul Jiu), pământ („Masa tăcerii“ care încorporează pământul), focul (flacăra care asigură triumful asupra morţii, în „Poarta Sărutului“) şi aer (avântul „Coloanei fără sfârşit“, care escaladează văzduhul în drumul spre veşnicie).

Simbolul Ansamblului brâncuşian de la Târgu Jiu poate îmbrăca şi o dimensiune biblică: cele douăsprezece scaune, aşezate de jur împrejurul mesei, îi simbolizează pe cei 12 Apostoli,

„Poarta sărutului“ descrie unitatea organică din interiorul familiei, iar „Coloana fără de sfârşit“ descrie ascensiunea permanentă a sufletului, care se odihneşte deplin în veşnicie.

Cu toate că se bucura deja de recunoaştere artistică la nivel mondial, Brâncuşi a continuat să-şi ducă viaţa ca un simplu ţăran român, până în ultimele clipe din viaţă.

În cugetările sale, artistul scria: ”Dumnezeu este pretutindeni şi simţi asta când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, când te simţi umil şi când te dăruieşti. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup… mă aflu printre lucrurile esenţiale. Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.” Simţindu-şi sfârşitul aproape, l-a chemat la el pe arhiepiscopul Teofil Ionescu, slujitor la biserica ortodoxă din Paris, căruia, după ce s-a spovedit şi a primit Sfânta Împărtăşanie, i-a mărturisit: „Mor cu inima întristată pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”. Constantin Brâncuşi a murit la 16 martie 1957, la ora 2, în atelierul său din Impasse Rosin din Paris. , iar pe 19 martie a fost înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Sculptorul român a dorit să lase moştenire României toate lucrările sale nevândute şi uneltele, dar autorităţile acelor vremuri au refuzat. Abia în 1964, Brâncuşi a fost ”redescoperit” în ţara natală, iar ansamblul monumental de la Târgu-Jiu a putut fi restaurat, după ce fusese abandonat şi aproape dărâmat. La aniversarea a 125 de ani de la naşterea sculptorului, anul 2001 a fost declarat, prin hotărâre a Guvernului României, Anul Brâncuşi, sărbătorit şi în cadrul UNESCO.

„Poet al formelor cioplite“, Brâncuşi construieşte o vastă operă de o remarcabilă complexitate tematică. După trecerea în eternitate, faima sa şi a operelor sale nu a încetat să sporească. Chiar şi după zeci de ani, lucrările sale ocupă un loc de cinste printre marile creaţii artistice ale lumii.

Ca să te adapi la tradiția brâncușiană, la filonul lucrărilor lui trebuie să mergi în Gorj, la Târgu Jiu. Aici poți vedea câteva lucruri care îți aduc aminte de unul dintre cei mai mari ambasadori ai României. Ai de văzut cel puțin 3 elemente definitorii pentru personalitatea marelui artist.

1. Casa muzeu”Constantin Brâncuşi” Hobiţa – 8 km de Târgu Jiu
Străveche vatră de locuire, Hobiţa apare în documentele din veacul al XVI-lea purtând denumirea de Ohabiţa. Destinul acestei umile aşezări cu oameni pricepuţi a fost marcat de fiul acestui sat, cel care a ştiut, cu mintea şi mâinile sale, să întoarcă o pagina în istoria artei moderne: Constantin Brâncuşi.
În Hobiţa, la tot pasul, Brâncuşi a avut repere pentru meseria pe care a ridicat-o la rang de artă, sculptura: de la casele frumos împodobite, la bătrâna biserică de lemn cu fruntarul crestat şi sprijinit pe stâlpi ce evoca obârşia viitoarei Coloane Infinite până la cimitirul satului, cu troiţele şi crucile înflorate. Meşterii hobiţeni sunt peste tot; ei îmbina mereu iscusinţa de constructori cu talentul de decoratori.

2. Complexul arhitectural brâncușian-Târgu Jiu (Masa Tăcerii, Scaunele, Poarta Sărutului,Coloana Infinitului)

Ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, realizat de Constantin Brâncuşi pentru a cinsti memoria ostaşilor care şi-au jertfit viaţa în Marele Război de Întregire, a fost inaugurat în 1938. Este socotit de sculptorul William Tucker “singura sculptură a epocii moderne care poate fi asemuită cu marile monumente ale Egiptului, Greciei şi Renaşterii”.
Acest ansamblu se întinde pe o distanţă de 1250 m. Pornind de la râul Jiu, pe malul căruia s-a dat în octombrie 1916 bătălia orăşenilor cu inamicul, de-a lungul unei alei de parc şi a unei străzi special croite, se ajunge la un dâmb la răsăritul oraşului. Ansamblul este jalonat de o Masă cu 12 scaune clepsidrice, de o alee străjuită de alte scaune, de o Poartă, o Biserică şi o Coloană.

3. Biserica de lemn „Intrarea în biserică” (1828) – Hobița (printre ctitori se numără şi bunicul lui Constantin Brâncuşi) – 7 km de Târgu Jiu